Sâmbăta care mi-a furat liniștea – Povestea Anei din cartierul Titan

— Nu se poate, nu se poate, nu se poate! am repetat în șoaptă, cu mâinile tremurânde, în fața casierei din supermarketul din colțul blocului. Era sâmbătă dimineață, ora la care toți pensionarii din cartierul Titan se înghesuie la coadă pentru promoțiile la ulei și zahăr. Eu, Ana, 34 de ani, contabilă, mereu atentă la fiecare bănuț, mă simțeam brusc mică și neputincioasă. Portofelul meu roșu, cu poza fetiței mele, dispăruse.

— Doamnă, vă rog să vă grăbiți, mai sunt clienți la rând! a spus casiera, vizibil iritată.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În spatele meu, o bătrânică mormăia ceva despre „tineretul de azi”, iar un bărbat cu trening și șapcă își dădea ochii peste cap. Am început să cotrobăi disperată prin geantă, să răscolesc fiecare buzunar, fiecare colțișor. Nimic. Portofelul nu era nicăieri.

— Poate l-ați uitat acasă, mi-a spus o voce blândă din spate. Era domnul Dinu, vecinul de la etajul patru.

— Nu, l-am avut când am intrat… am șoptit, aproape plângând.

Am ieșit din magazin cu sacoșa goală și sufletul greu. Pe drum spre casă, gândurile îmi alergau haotic: dacă cineva mi-a furat portofelul? Dacă era cineva chiar din bloc? Poate băiatul acela cu ochii agitați care m-a împins la raftul cu lactate? Sau poate bătrânica aceea care părea atât de neajutorată?

Ajunsă acasă, am trântit ușa și m-am prăbușit pe canapea. Soțul meu, Radu, era în bucătărie.

— Ce-ai pățit? arunci sacoșa aia ca și cum ai fi pierdut tot salariul!

— Mi-au furat portofelul… sau l-am pierdut… nu știu! am izbucnit.

Radu a oftat adânc.

— Ana, iar ai fost neatentă! Ți-am zis să nu mai umbli cu geanta deschisă. Acum ce facem? Aveai cardurile acolo, buletinul…

M-am simțit ca o copilă certată pe nedrept. Nu aveam nevoie de reproșuri, ci de o îmbrățișare. Dar Radu era mereu pragmatic, mereu cu soluții reci.

— Trebuie să blochezi cardurile! Suni la bancă? a continuat el.

Am dat din cap și am început să formez numărul băncii cu mâinile tremurânde. În timp ce robotul îmi cerea coduri și date personale, fetița mea, Ilinca, a venit lângă mine.

— Mami, de ce plângi?

— Nu plâng, iubita mea… doar că mami e puțin supărată.

— Ți-a luat cineva ceva?

Am dat din cap și am strâns-o tare în brațe. În mintea mea se derula obsesiv scena de la supermarket: cineva mă atinsese pe umăr, cineva mă împinsese… Oare chiar a fost un hoț sau doar neatenția mea? Și dacă a fost cineva cunoscut?

După-amiaza a trecut greu. Am sunat la poliție să raportez furtul. Un agent plictisit mi-a spus că „se întâmplă des” și că „dacă apare portofelul la secție” mă vor anunța. Am simțit că nu contez pentru nimeni.

Seara, mama m-a sunat să vadă ce fac.

— Ana, tu mereu ai capul în nori! Nu te-ai schimbat deloc de când erai mică! Ți-aduci aminte când ai pierdut cheia de la casă?

— Mamă, nu e momentul… am încercat să spun printre lacrimi.

— E momentul să te maturizezi! Lumea e plină de hoți și profitori! Trebuie să fii atentă!

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. De ce toată lumea mă judeca? De ce nimeni nu vedea cât de rău mă simt? De ce nu puteam primi puțină compasiune?

Noaptea n-am dormit deloc. M-am gândit la toți oamenii pe care îi întâlnisem în acea dimineață: la casieră, la vecinul Dinu, la bătrânica morocănoasă… Oare cineva dintre ei ar fi putut să-mi facă rău? Sau poate era un străin? M-am simțit brusc vulnerabilă în propriul cartier. Parcă fiecare chip cunoscut ascundea acum un secret.

Duminică dimineață am ieșit la plimbare cu Ilinca prin parc. La colțul blocului m-am întâlnit cu vecina Lidia.

— Am auzit ce-ai pățit… S-a dus vestea prin tot blocul! Să vezi ce mi s-a întâmplat mie anul trecut: mi-au spart poșeta în tramvai! Nu mai ai încredere în nimeni…

Am dat din cap și am simțit cum inima mi se strânge. Oare chiar așa trebuie să trăim? Să ne suspectăm unii pe alții? Să nu mai avem curaj să zâmbim unui necunoscut?

În zilele următoare am devenit suspicioasă cu toată lumea. La magazin mă uitam atent la fiecare client. În lift evitam privirile vecinilor. Chiar și Radu părea mai distant ca niciodată.

Într-o seară l-am întrebat:

— Tu crezi că oamenii sunt răi?

A ridicat din umeri:

— Unii da, unii nu. Dar dacă tu te schimbi din cauza unui incident… atunci au câștigat ei.

M-am gândit mult la vorbele lui. Poate că nu portofelul era cea mai mare pierdere, ci liniștea mea interioară. Încrederea în oameni. Siguranța că pot merge liniștită pe stradă fără să mă tem că cineva vrea să-mi facă rău.

Acum, după o săptămână, încă tresar când cineva mă atinge pe umăr sau când aud pași grăbiți în spatele meu. Încerc să-mi revin, să nu las frica să-mi conducă viața. Dar e greu.

Mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească? Și cum o recâștigăm după ce ne-a fost furată odată cu un portofel banal?