Scrisoarea Netrimisă a Mamei: Povara Tăcerii

— Nu mai pune atâtea întrebări, Ioana! Ai grijă la cartofi, să nu-i arzi! vocea mamei răsună aspru din bucătărie, în timp ce eu, la doisprezece ani, încercam să-i smulg un zâmbet sau măcar o privire caldă. Dar mama era mereu ca o stâncă: rece, tăcută, preocupată de treburi. În timp ce prietenele mele povesteau cum mamele lor le îmbrățișează sau le spun cât de mândre sunt de ele, eu mă uitam la mama și mă întrebam dacă mă iubește cu adevărat.

Anii au trecut, iar eu am învățat să nu mai aștept nimic. M-am obișnuit cu răceala ei, cu tăcerile lungi la masă, cu privirile pierdute pe fereastră. Tata era plecat mai mereu la muncă, iar eu și fratele meu, Vlad, ne obișnuiserăm să ne descurcăm singuri. Mama nu ne certa, dar nici nu ne lăuda. Era acolo, dar parcă nu era.

Când am plecat la facultate la București, am simțit o ușurare ciudată. Nu mi-a spus nici „succes”, nici „ai grijă de tine”. Doar mi-a pus în geantă un borcan cu dulceață și mi-a zis să nu-l sparg pe drum. Atât. În tren, am plâns fără să știu de ce. Poate pentru că mi-aș fi dorit să mă țină în brațe măcar o dată.

Anii au trecut repede. M-am căsătorit cu Radu, am avut o fetiță, Mara. Mama venea rar la noi, și atunci stătea pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală. Nu știa să se joace cu Mara, nu știa să-i spună povești. O priveam și simțeam un amestec de furie și milă.

Apoi a venit vestea: mama are cancer. Era deja târziu. Am stat lângă ea cât am putut, dar nici atunci nu s-a deschis. Ultimele ei cuvinte au fost: „Ai grijă de tine.” Atât. Niciun „te iubesc”, nicio mărturisire.

După înmormântare, am rămas singură în casa copilăriei mele. Am început să sortez lucrurile mamei: hainele vechi, fotografiile îngălbenite, caietele de rețete. Într-o cutie de pantofi, ascunsă sub pat, am găsit o scrisoare. Era adresată unei femei pe care nu o cunoșteam: „Dragă Elena…”

Am citit-o tremurând:

„Dragă Elena,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Poate nici nu ar trebui să le scriu. Dar simt că mă sufoc sub greutatea tăcerii mele. De când l-am pierdut pe Mihai, nimic nu mai are sens. Soțul meu nu știe cât sufăr. Copiii mei cred că sunt rece și indiferentă. Dar nu pot să le spun cât doare să trăiești cu inima frântă.

Mi-e dor de vremurile când râdeam împreună la liceu. Mi-e dor de mine cea de atunci. Acum sunt doar o umbră care merge prin casă și face ce trebuie făcut. Nu știu dacă voi mai putea vreodată să fiu altfel.

Te îmbrățișez cu drag,
Ana”

Am recitit scrisoarea de zeci de ori. Cine era Mihai? Cine era Elena? De ce mama nu a vorbit niciodată despre asta? Am început să caut prin albume vechi și am găsit o fotografie cu mama tânără, râzând alături de o femeie necunoscută și un bărbat chipeș. Pe spate scria: „Elena, Mihai și Ana – vara ’78”.

Am întrebat-o pe mătușa Maria despre Mihai. A oftat adânc:
— Mihai a fost prima iubire a mamei tale. Au vrut să se căsătorească, dar el a murit într-un accident de mașină înainte să apuce să-și facă planuri împreună. După aceea, Ana s-a schimbat pentru totdeauna.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Toată viața am judecat-o pe mama pentru răceala ei, fără să știu ce povară ducea în suflet.

În zilele următoare, am început să-mi amintesc altfel momentele din copilărie: felul în care mama mă acoperea noaptea fără să spună nimic; cum îmi lăsa mereu cea mai bună bucată de prăjitură; cum îmi cosea hainele rupte fără să mă certe. Era dragostea ei tăcută, ascunsă sub straturi de durere.

Într-o seară, stând pe marginea patului ei gol, am izbucnit în plâns:
— De ce n-ai putut să-mi spui? De ce ai ales să suferi singură?

Radu m-a găsit așa și m-a strâns în brațe:
— Poate că așa a știut ea să iubească.

Am decis atunci să-i scriu eu mamei o scrisoare:

„Mamă,

Îmi pare rău că n-am știut să te văd cu adevărat. Îmi pare rău că te-am judecat pentru tăcerea ta și pentru zidurile pe care le-ai ridicat între noi. Acum știu că ai iubit și ai pierdut mai mult decât am putut eu vreodată să-mi imaginez.

Te iert și sper că mă ierți și tu.”

Am pus scrisoarea lângă cea găsită de mine și le-am legat cu o panglică roșie. Le-am lăsat acolo, ca un pod peste ani și peste tăceri.

Acum încerc să fiu altfel pentru Mara: o iau în brațe des, îi spun cât o iubesc și îi ascult grijile oricât de mici ar fi ele. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva port și eu în mine umbrele mamei mele.

Oare cât din ceea ce suntem vine din ceea ce au trăit părinții noștri? Și cât putem schimba cu adevărat?