Soacra mea, Cora: Între iubire și război

— Nu-mi pasă ce crezi tu, Vlad! În casa asta, regulile le fac eu!
Vocea Corei răsuna ca un ecou în sufrageria mică, tapetată cu flori palide și mirosind mereu a ciorbă proaspătă. Era prima mea vizită oficială la părinții Victoriei și, deși încercasem să mă pregătesc pentru orice, nu anticipasem furtuna care avea să mă lovească. Victoria mă strângea de mână sub masă, un gest subtil de susținere, dar și de avertisment: „Nu riposta, Vlad. Nu încă.”

Îmi amintesc perfect acea zi de noiembrie. Ploua mocănește, iar eu aveam emoții ca la examenul de bacalaureat. Victoria îmi spusese că mama ei e „mai dificilă”, dar nu crezusem că va fi chiar așa. Cora era genul de femeie care nu accepta jumătăți de măsură: totul trebuia să fie după voia ei. Tatăl Victoriei, domnul Ilie, era o prezență ștearsă, mereu cu ochii în farfurie sau la televizor, evitând orice conflict.

— Vlad, tu cu ce te ocupi mai exact? — m-a întrebat Cora, privindu-mă peste ochelari.
— Sunt programator la o firmă din București.
— Aha… deci stai toată ziua pe calculator. Și cât câștigi?

Victoria a tușit ușor, încercând să schimbe subiectul, dar Cora nu s-a lăsat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar curiozitate maternă; era o interogare ca la poliție. Am răspuns politicos, dar deja simțeam că nu voi fi niciodată suficient pentru ea.

Au urmat luni întregi de vizite tensionate, priviri tăioase și remarci pasiv-agresive. Cora găsea mereu ceva de criticat: ba că nu aduc flori destul de des, ba că nu știu să bat un cui sau că nu sunt „bărbat adevărat” dacă nu beau țuică la masă cu Ilie. Victoria încerca să medieze, dar era prinsă între două focuri.

Într-o seară, după ce am plecat de la ei, Victoria a izbucnit în plâns în mașină.
— Nu mai suport! Parcă trebuie să aleg între tine și mama…
Am tras pe dreapta și am luat-o în brațe.
— Nu trebuie să alegi. O să găsim o cale… împreună.

Dar calea părea tot mai îngustă. Cora a început să se implice în toate deciziile noastre: ce mobilă să cumpărăm pentru apartament, unde să mergem în vacanță, chiar și ce culoare să aibă perdelele din dormitor. Într-o zi, am găsit-o pe Cora în apartamentul nostru, cotrobăind prin dulapuri.
— Ce faci aici? — am întrebat șocat.
— Am venit să vă aduc niște zacuscă și am văzut că aveți dezordine. Nu se poate așa ceva!

M-am simțit invadat, umilit. I-am spus Victoriei că trebuie să punem limite.
— Dacă îi spun ceva, se supără și nu mai vorbește cu mine cu săptămânile…
— Dar dacă nu îi spunem nimic, o să ne controleze toată viața!

A urmat o ceartă urâtă între mine și Victoria. Pentru prima dată am simțit că dragostea noastră e pusă la încercare serios. Am dormit pe canapea câteva nopți. M-am întrebat dacă merită să lupt sau dacă ar trebui să renunț.

Într-o duminică dimineață, Cora a venit iar pe neanunțate. M-am ridicat hotărât:
— Doamnă Cora, vă rog frumos să ne sunați înainte să veniți. Avem nevoie de intimitatea noastră.
Ea s-a uitat la mine ca la un copil obraznic.
— Cum adică? Eu sunt mama Victoriei! Am dreptul să vin când vreau!
Victoria a tăcut. Am simțit cum mă sufoc.

După ce a plecat Cora trântind ușa, am avut cea mai grea discuție cu Victoria.
— Vlad, nu pot să-mi rănesc mama…
— Dar pe mine? Pe noi?

Au urmat zile reci între noi. M-am refugiat în muncă, evitam discuțiile despre viitor. Prietenii mei râdeau: „Ai grijă cu soacrele! Glumele nu-s degeaba!”

Într-o seară târzie, Victoria a venit lângă mine cu ochii roșii.
— Vlad… am vorbit cu mama. I-am spus că trebuie să ne respecte spațiul. S-a supărat rău… dar cred că era timpul.
Am simțit o ușurare amară. Știam că nu va fi ușor nici pentru ea.

Cora a început să ne evite o vreme. Apoi au venit telefoanele pline de reproșuri pasiv-agresive: „Sper că vă descurcați fără zacusca mea”, „Sper că Vlad știe să repare robinetul singur”. Victoria suferea în tăcere.

Au trecut luni până când relația noastră cu Cora s-a mai relaxat puțin. Am învățat să punem limite și să ne apărăm intimitatea. Dar rănile au rămas adânci. Victoria încă se simte vinovată uneori. Eu încă tresar când sună interfonul duminica dimineața.

Mă întreb uneori: cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru liniștea familiei? Unde se termină respectul pentru părinți și începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?