Soțul meu în umbra mamei lui: Povestea unei iubiri încercate de loialități rupte

— Vlad, iar pleci? Vocea mea tremura, deși încercam să par calmă. El își trăgea geaca pe umeri, evitându-mi privirea. — Mama nu se simte bine, Ana. Știi că are nevoie de mine.

Așa începe fiecare seară de aproape șase luni. Și fiecare seară se termină la fel: cu ușa trântită și cu mine singură în apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei. Mă uit la ceas, 20:15. Îmi amintesc cum, acum un an, la ora asta stăteam împreună pe canapea, râdeam la un film prost și ne țineam de mână. Acum, între noi s-a așezat o tăcere grea, ca o pătură udă.

Totul a început când mama lui Vlad, doamna Maria, a făcut un atac de panică. Vlad a alergat la ea imediat, iar eu am înțeles. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. La început mergea doar să o ajute cu cumpărăturile sau să-i gătească. Apoi a început să doarmă acolo. „E mai liniștită când știe că sunt aproape”, îmi spunea el. Dar eu vedeam altceva: o femeie care nu voia să-și lase fiul să-și trăiască viața.

— Ana, nu înțelegi! E mama mea! mi-a strigat într-o seară, când am încercat să-i spun că mă simt singură.
— Și eu sunt soția ta! am răspuns, cu lacrimi în ochi.

Nu știu când am început să mă simt ca o intrusă în propria mea viață. Prietenele mele mă întreabă dacă nu exagerez. „E normal să-și ajute mama”, spune Irina. Dar nimeni nu știe cum e să te trezești dimineața și să găsești perna cealaltă rece. Să-ți bei cafeaua singură, să-ți povestești ziua unui perete.

Am încercat să vorbesc cu doamna Maria. Am dus o prăjitură făcută de mine și am bătut la ușa ei într-o sâmbătă după-amiază.
— Bună ziua, doamnă Maria! Am adus ceva dulce…
Ea m-a privit lung, cu un zâmbet strâmb.
— Vai, Ana, ce drăguț din partea ta! Dar Vlad e la farmacie pentru mine…
Am intrat și am simțit imediat mirosul de mușețel și naftalină. Pe masa din sufragerie era o poză cu Vlad copil. Doamna Maria a început să-mi povestească despre cât de greu i-a fost după ce soțul ei a murit și cum Vlad a fost mereu sprijinul ei.
— E singurul pe care-l am…
Am simțit un nod în gât. Nu puteam să-i spun că și eu îl vreau lângă mine, nu doar ea.

Seara aceea Vlad a venit acasă târziu. L-am așteptat cu masa pusă.
— Nu trebuia să te deranjezi, Ana…
— Nu m-am deranjat. Mi-e dor de tine.
A oftat și s-a așezat la masă fără chef.
— Mama are nevoie de mine mai mult ca oricând. Tu ai prietenele tale, serviciul tău…
M-am ridicat brusc.
— Și tu? Tu unde ești în viața mea?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama. Suna-mă dacă ai nevoie de ceva.”
Am plâns ore întregi. Am sunat-o pe mama mea la Buzău și i-am povestit totul.
— Fata mea, trebuie să lupți pentru el! Nu-l lăsa să uite cine sunteți voi doi!
Dar cum să lupți cu o mamă care nu vrea să-și lase fiul să fie bărbat?

Au urmat luni de tăcere și reproșuri nerostite. La serviciu mă prefac că totul e bine. Colegii mă întreabă ce mai face Vlad și zâmbesc fals: „E bine, mulțumesc.”

Într-o seară, am găsit curajul să merg din nou la doamna Maria. Am găsit-o pe canapea, uitându-se la telenovele.
— Doamnă Maria, vreau să vorbim sincer…
M-a privit rece.
— Ana, Vlad e tot ce am… Tu ai tot timpul înainte.
— Dar eu îl iubesc! Vreau să fim o familie!
A oftat teatral.
— O familie nu se face pe suferința altuia…
Am plecat plângând pe scări.

În noaptea aceea i-am scris lui Vlad un mesaj lung: „Nu mai pot trăi așa. Te rog, alege-ne pe noi.”
A venit acasă după două zile. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Ana… Nu pot s-o las singură acum… Dar nici fără tine nu pot trăi.
M-am prăbușit în brațele lui și am plâns amândoi până dimineața.

De atunci încercăm să găsim un echilibru. Mergem împreună la doamna Maria, încercăm să petrecem timp doar noi doi. Dar rana rămâne acolo — frica mea că nu voi fi niciodată pe primul loc în inima lui.

Uneori mă întreb: oare dragostea poate supraviețui când între doi oameni se insinuează umbra unei alte iubiri? Sau suntem condamnați să fim mereu trei în acest mariaj?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ați putea ierta? Ați putea merge mai departe când simțiți că nu sunteți niciodată destul?