Tăcerea care doare: Ziua în care mi-am revăzut fiul după 38 de ani

— Mamă?
Vocea lui Radu a spart liniștea din camera mică a azilului, ca un ciob aruncat într-un lac liniștit. Mâinile îmi tremurau pe marginea scaunului, iar inima bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi. Îl priveam pe bărbatul din fața mea, cu părul grizonat și ochii adânci, atât de asemănători cu ai tatălui său, și nu-mi venea să cred că e copilul pe care l-am purtat în pântece acum aproape patruzeci de ani.

— Radu… am șoptit, cu vocea frântă.
Nu știam dacă să mă ridic să-l îmbrățișez sau să rămân pe loc, ca o statuie a regretului. El a rămas în prag, cu mâinile strânse la spate, privindu-mă ca pe o străină. În ochii lui nu era nici ură, nici bucurie — doar o curiozitate reținută, amestecată cu o tristețe veche.

Mi-am amintit brusc de ziua aceea din 1986, când l-am lăsat la orfelinat. Aveam doar douăzeci de ani, proaspăt ieșită dintr-o relație toxică cu tatăl lui, Sorin. Mama mea, Ileana, m-a forțat să aleg: „Ori copilul, ori casa noastră!” Nu aveam bani, nu aveam sprijin. Am plâns zile întregi, dar până la urmă am cedat presiunii. L-am dus pe Radu la orfelinatul din cartierul Militari și am plecat fără să privesc înapoi. Mi-am spus că e mai bine pentru el — o minciună pe care mi-am repetat-o ani la rând.

— De ce acum? a întrebat el, rupând tăcerea. De ce m-ai căutat după atâția ani?

Lacrimile mi-au umplut ochii. — Pentru că nu am avut curaj până acum. Pentru că am trăit cu vina asta în fiecare zi. Pentru că nu există noapte în care să nu mă gândesc la tine.

Radu s-a așezat pe scaunul din fața mea. Își freca palmele nervos. — Știi… am crescut crezând că nu m-ai vrut niciodată. Că am fost o greșeală.

— Nu! am izbucnit. Nu ai fost niciodată o greșeală! Am fost slabă. Am fost speriată. Mama mea… familia…

El a ridicat o mână, oprindu-mă. — Nu vreau scuze. Vreau adevărul.

Adevărul era urât și greu de rostit. I-am povestit despre cum tata lui mă bătea, despre cum mama mea mă amenința că mă dă afară din casă dacă nu scap de copil. Despre cum am încercat să găsesc ajutor la rude sau la vecini și toți mi-au întors spatele — „Ce nevoie are o fată necăsătorită de un copil?”

— Și totuși… ai trăit toți anii ăștia fără să mă cauți? a întrebat el cu voce joasă.

Am simțit cum mă sufoc sub povara întrebării. — Te-am căutat, Radu. Dar când ai fost adoptat de familia Popescu din Ploiești, dosarul tău a fost sigilat. Am venit la orfelinat de zeci de ori, dar nu mi-au spus nimic. Am scris scrisori pe care nu le-a primit nimeni.

El a oftat adânc și s-a uitat pe fereastră. — Am avut o copilărie bună cu Popescu. Dar mereu am simțit că lipsește ceva. Când am aflat că sunt adoptat, am început să te urăsc pentru că m-ai abandonat.

Am vrut să-i spun că și eu m-am urât pentru același lucru.

— Acum… ce vrei de la mine? a întrebat el brusc.

M-am uitat la mâinile mele bătrâne și tremurânde. — Nu vreau nimic. Doar să știi că te-am iubit mereu. Că nu a trecut zi fără să mă gândesc la tine. Poate… dacă vrei… să putem vorbi din când în când.

Radu s-a ridicat și s-a plimbat prin cameră. — Nu știu dacă pot să te iert. Dar vreau să încerc să te cunosc.

Am simțit cum o greutate imensă mi se ridică de pe umeri. — Atât îmi doresc.

A urmat o tăcere lungă, apăsătoare. Apoi Radu s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr. — Poate într-o zi o să pot să-ți spun „mamă” fără să doară.

Am izbucnit în plâns și l-am strâns la piept ca atunci când era bebeluș.

În acea după-amiază, am vorbit ore întregi despre viețile noastre paralele: el despre liceul industrial din Ploiești, despre prima lui iubire, despre cum a devenit inginer; eu despre anii petrecuți muncind ca femeie de serviciu prin spitale, despre singurătate și regrete.

Seara târziu, înainte să plece, Radu s-a întors spre mine:

— Milena… ai vrea să vii duminică la mine acasă? Să-i cunoști pe copiii mei?

Inima mi s-a umplut de speranță pentru prima dată după zeci de ani.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: Oare câți părinți trăiesc cu vina asta? Oare cât de mult poate schimba un singur gest viața unui copil? Voi ce ați fi făcut în locul meu?