Tăcerea dintre noi: Povestea unei mame din Moldova

— Irina, de ce nu-mi răspunzi? Ce se întâmplă cu tine? — vocea mea răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă acră. Telefonul era mut, ca și cum ar fi fost o piatră aruncată într-o fântână fără fund. De trei săptămâni nu mai primisem niciun semn de la fiica mea. De obicei, mă suna măcar o dată la două zile, să-mi spună ce a mai gătit sau să mă întrebe cum mă simt. Dar acum, tăcerea dintre noi era ca o ceață groasă care nu voia să se ridice.

Într-o dimineață de aprilie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am decis să plec la ea. Am luat autobuzul spre satul unde se mutase după ce se măritase cu Radu. Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile pe biletul mototolit și cum mă uitam pe fereastră la câmpurile ude, încercând să-mi alung gândurile negre. „Poate e doar ocupată… Poate are nevoie de timp cu soțul ei…”, îmi spuneam, dar inima mea de mamă știa că e ceva mai mult.

Când am ajuns în fața casei lor, am simțit un nod în gât. Poarta era întredeschisă, iar curtea părea pustie. Am bătut încet la ușă. Nicio mișcare. Am apăsat clanța și am intrat. În sufragerie era întuneric, perdelele trase, iar pe masă erau farfurii nespălate și o cană spartă. M-am uitat în jur și am strigat:

— Irina! Ești acasă?

Din dormitor s-a auzit un foșnet slab. Am intrat încet și am văzut-o pe Irina stând pe marginea patului, cu ochii roșii și obrajii trași. M-a privit ca și cum nu m-ar fi recunoscut.

— Mamă… ce cauți aici?

— Am venit să văd dacă ești bine. De ce nu-mi răspunzi?

A tăcut. S-a uitat la podea și a început să-și frământe mâinile. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Irina, te rog… spune-mi ce s-a întâmplat.

Atunci am văzut vânătaia de pe brațul ei stâng, ascunsă sub mâneca puloverului. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cine ți-a făcut asta?

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit în brațele mele.

— Radu… Nu mai pot, mamă. Nu mai pot…

Am rămas împietrită. Îmi venea să urlu, să-l caut pe Radu și să-l fac să plătească pentru fiecare lacrimă a fiicei mele. Dar Irina m-a rugat printre suspine:

— Nu-i spune nimic… Te rog… Dacă află că ai venit, va fi și mai rău.

Am stat cu ea ore întregi, încercând să o liniștesc. Mi-a povestit totul: cum Radu devenise tot mai nervos după ce rămăsese fără serviciu, cum o acuza că nu e o soție bună, cum o izola de prieteni și familie. Cum fiecare zi era o luptă să supraviețuiască fără să-l provoace.

— De ce nu mi-ai spus nimic până acum? — am întrebat-o printre lacrimi.

— Mi-a fost rușine… Și frică… Nu vreau să te supăr sau să te îngrijorez.

Mi-am dat seama atunci cât de puțin știam despre viața ei adevărată. Cât de mult ne despărțise tăcerea asta apăsătoare dintre noi. M-am simțit vinovată că nu am văzut semnele mai devreme, că nu am știut să citesc printre rânduri atunci când vocea ei părea stinsă la telefon.

În acea noapte am dormit împreună, ca atunci când era mică și venea speriată în patul meu după vreun coșmar. Dimineața i-am spus:

— Irina, trebuie să pleci de aici. Nu meriți să trăiești așa.

A clătinat din cap.

— Nu pot… Dacă plec, ce va zice lumea? Ce va face el? Unde să mă duc?

Am simțit cât de adânc îi intrase frica în suflet. Și cât de tare ne apasă pe toți rușinea asta moștenită din generație în generație — rușinea de a vorbi despre suferință, despre abuz, despre neputință.

Am stat încă două zile cu ea, încercând să-i dau curaj. I-am promis că voi fi lângă ea orice ar fi. Când am plecat spre casă, m-am uitat înapoi la fereastra unde stătea Irina și mi-am jurat că nu voi mai lăsa niciodată tăcerea să ne despartă.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va avea curajul să rupă tăcerea înainte ca ea să devină zid între sufletele noastre.

Oare câte mame își dau seama prea târziu că tăcerea copiilor lor ascunde strigăte disperate după ajutor? Oare cât de mult ne costă rușinea și frica de a vorbi despre ceea ce doare cu adevărat?