Tăcerea dintre noi: Povestea unei mame și a fiului ei rătăcit

— Nu pot să cred că iar te întorci la ea, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea hainele în valiză. Ochii lui, cândva atât de blânzi, mă priveau acum reci, ca și cum eram o străină.

— Mamă, nu înțelegi… Nu e treaba ta! a răspuns el scurt, evitând să mă privească în ochi.

În acel moment, am simțit cum întreaga mea viață se prăbușește. Am crescut singură un copil, după ce tatăl lui Vlad ne-a părăsit când băiatul avea doar cinci ani. Am muncit două joburi, am renunțat la visele mele pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie. Și totuși, acum, când ar fi trebuit să fim mai apropiați ca niciodată, între noi s-a așternut o tăcere apăsătoare.

Totul a început acum trei ani, când Vlad a cunoscut-o pe Irina. O fată frumoasă, dar cu un trecut complicat și o familie dezbinată. La început am încercat să nu mă bag. Mi-am spus că fiecare are dreptul la propriile alegeri. Dar am văzut cum Vlad se schimbă: devenea tot mai retras, nervos, nu mai venea acasă decât târziu și rareori îmi povestea ceva. Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui. M-am așezat lângă el pe pat și l-am întrebat:

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Nimic, mamă. Lasă-mă în pace.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Apoi au urmat certurile lor, despărțirea dureroasă și divorțul. Vlad a suferit enorm. L-am văzut cum se stinge puțin câte puțin, cum nu mai are chef de nimic. Am încercat să-l ajut, să-l scot la plimbare, să-i gătesc mâncărurile preferate. Dar el era mereu absent.

Când a apărut Andreea în viața lui, am sperat că lucrurile se vor schimba. O fată liniștită, cu un zâmbet cald și ochi sinceri. Vlad părea alt om lângă ea: râdea din nou, ieșea cu prietenii, își relua pasiunile din adolescență. Am început să visez la o familie unită, la nepoți care să alerge prin casă.

Dar fericirea noastră a fost scurtă. Irina a reapărut pe neașteptate. L-a sunat într-o noapte târzie și i-a spus că are nevoie de el. Vlad s-a dus imediat la ea. A doua zi dimineață l-am găsit în bucătărie, cu ochii roșii de nesomn.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva… M-am întors la Irina.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-i explic că nu e bine pentru el, că Irina îl va răni din nou. Dar Vlad nu voia să audă nimic.

— E viața mea! Lasă-mă să fac ce vreau!

De atunci, relația noastră s-a răcit tot mai mult. Vlad nu-mi mai răspunde la telefon decât rar și scurt. De sărbători vine doar câteva minute, apoi pleacă grăbit. Casa e goală fără râsul lui, fără discuțiile noastre lungi despre orice subiect.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreabă mereu:

— Ce face băiatul? Nu l-am mai văzut de mult…

Nu știu ce să-i răspund. Mi-e rușine să spun că fiul meu nu mai vrea să vorbească cu mine. Mă simt vinovată — poate am fost prea protectoare? Poate am greșit când am încercat să-l feresc de suferință?

Într-o zi ploioasă de toamnă, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te rog nu mă mai suna. Am nevoie de timp.” Am plâns ore întregi. M-am uitat la fotografiile vechi: Vlad la serbarea de la grădiniță, Vlad cu primul lui cățel, Vlad adolescent rebel dar mereu cu zâmbetul pe buze.

M-am dus la biserică și m-am rugat pentru el. Am aprins o lumânare și am cerut doar atât: „Doamne, ai grijă de copilul meu.”

Sora mea, Elena, mi-a spus:

— Lasă-l să-și trăiască viața! Nu poți controla totul.

Dar cum să nu-mi pese? Cum să nu sufăr când știu că merge spre aceeași prăpastie?

Într-o seară târzie, am primit un telefon de la Andreea:

— Doamnă Maria… Vlad nu e bine. E tot mai retras și nu vorbește cu nimeni.

Am simțit din nou acea neputință care mă apasă ca o piatră pe piept. Am vrut să merg la el, dar mi-am dat seama că nu pot forța lucrurile.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit pe geam la ploaia care cade mărunt peste orașul nostru mic din Moldova. Îmi lipsește fiul meu mai mult decât pot exprima în cuvinte. Îmi lipsește chiar și atunci când îl văd trecând pe stradă cu Irina — mereu grăbit, mereu cu privirea în pământ.

Oare va înțelege vreodată cât îl iubesc? Oare va realiza că uneori dragostea unei mame nu e despre control sau judecată, ci despre grijă și dorința de a-l vedea fericit?

Poate că trebuie să-l las să cadă ca să poată învăța să se ridice singur. Dar cât de mult doare această tăcere dintre noi!

Mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași durere mută? Oare ar trebui să luptăm mai mult pentru copiii noștri sau să-i lăsăm să-și urmeze drumul chiar dacă îi duce spre suferință?