Tăcerea mamei la nuntă: Povestea unei apropieri pierdute

— Nu vreau să vii la nuntă, mamă. Vocea Ilincăi a sunat ca o sentință. Eram în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece, spălând vasele de la prânz. M-am oprit, cu inima bătându-mi nebunește, și am privit-o peste umăr. Avea ochii roșii, dar privirea îi era hotărâtă, de parcă ar fi repetat fraza asta de zeci de ori în minte.

— Ilinca, ce spui? Cum să nu vin? Sunt mama ta! am șoptit, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum mi se rupe ceva în mine.

— Nu pot. Nu vreau să fie tensiuni. Nu vreau să mă simt vinovată în ziua mea. Te rog să înțelegi.

Am lăsat farfuria să cadă ușor în chiuvetă. Apa a stropit peste tot, dar nu mi-a păsat. Am simțit cum mă cuprinde un val de furie și neputință. Cum ajunsesem aici? Eu, care am crescut-o singură după ce tatăl ei, Sorin, ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Eu, care am renunțat la tot pentru ea — la carieră, la prieteni, la orice urmă de viață personală.

Am vrut să-i spun toate astea, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Ilinca s-a uitat la mine cu ochii aceia mari și triști pe care îi avea de copil. Am simțit că mă prăbușesc.

— E decizia mea, mamă. Nu vreau să discutăm mai mult.

A ieșit din bucătărie lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am rămas nemișcată minute bune, încercând să-mi adun forțele. M-am așezat pe scaunul vechi de lângă masă și am început să plâng în tăcere.

În zilele care au urmat, am încercat să găsesc răspunsuri. Am vorbit cu sora mea, Mariana.

— Ce-ai făcut, Livia? Ce s-a întâmplat între voi?

— Nimic! Sau… poate prea multe. Poate am fost prea protectoare. Poate am vrut prea mult să-i fie bine și am uitat să-i dau spațiu.

Mariana a oftat și m-a strâns în brațe.

— Copiii cresc și ne judecă după greșelile noastre, nu după sacrificii. Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare.

Am încercat. Am scris pagini întregi pe care le-am rupt apoi. Cum să-i spun că mă doare? Că mă simt trădată? Că nu pot dormi nopțile gândindu-mă la ea îmbrăcată în rochie albă, fără mine alături?

Într-o seară, la două zile după discuția noastră, m-a sunat Sorin. Nu mai vorbisem de ani buni.

— Am auzit că Ilinca se mărită… și că tu nu ești invitată.

Vocea lui era rece, distantă. M-am simțit mică și neînsemnată.

— Da, așa e. Nu știu ce să fac.

— Poate ar trebui să-i respecți dorința. Să-i arăți că o iubești chiar și așa.

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns.

— Tu ai fost mereu cel care a plecat când era greu, Sorin. Eu am rămas aici și am tras pentru ea!

A tăcut câteva clipe.

— Și poate tocmai de asta are nevoie acum de spațiu. Poate ai sufocat-o fără să-ți dai seama.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

În ziua nunții am stat acasă, cu telefonul pe masă, așteptând un semn. Niciun mesaj, niciun apel. Am privit pe geam cum vecinii plecau la biserică îmbrăcați frumos, cu flori și zâmbete largi. M-am simțit invizibilă.

Spre seară, Mariana a venit la mine cu o cutie de prăjituri și o sticlă de vin.

— Hai să bem un pahar pentru Ilinca! Să-i urăm noroc chiar dacă nu suntem acolo!

Am râs amar.

— Crezi că o să mă ierte vreodată?

— Poate că nu e vorba despre iertare, Livia. Poate e doar despre timp.

Am băut împreună și am povestit despre copilăria Ilincăi — despre cum îi plăcea să danseze prin casă cu rochiile mele vechi, despre serile când adormea cu capul pe genunchii mei uitându-se la desene animate.

În noaptea aceea am visat-o pe Ilinca micuță, alergând prin grădină după fluturi. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să-i scriu totuși acea scrisoare.

„Draga mea Ilinca,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri sau dacă vei dori să le păstrezi. Vreau doar să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume și că-mi pare rău pentru toate momentele când am greșit față de tine. Poate am vrut prea mult să te protejez și te-am sufocat fără să-mi dau seama. Îți doresc fericire și liniște în noua ta viață și sper ca într-o zi să putem vorbi din nou ca mamă și fiică.”

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la ușa ei câteva zile mai târziu. Nu mi-a răspuns nici atunci.

Au trecut luni de zile fără niciun semn din partea Ilincăi. Într-o dimineață friguroasă de toamnă am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru scrisoare.” Atât. Dar pentru mine a fost ca o rază de soare după o furtună lungă.

M-am întrebat mereu: unde greșim noi, părinții? Când devine dragostea noastră prea mult? Și oare putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi?