Totul pentru copii, iar acum singură: Povestea unei mame uitate

— Nu mai veniți nici azi? întreb cu voce tremurată la telefon, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Dincolo de fir, vocea Irinei, fiica mea cea mare, e grăbită și rece.

— Mamă, am zis că nu pot. Am ședință la serviciu și apoi trebuie să-l iau pe Vlad de la after. Poate duminică, dacă nu intervine ceva.

Închid încet telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastra pe care ploaia o bate mărunt. Mă gândesc la vremurile când casa era plină de râsete, când alergam după copii prin curte, când făceam cozonaci și îi certam că nu se spală pe mâini înainte de masă. Acum, singurul sunet e ticăitul ceasului vechi din sufragerie.

Mă ridic anevoie și mă uit la poza de pe raft: eu, Ion și copiii, toți zâmbind larg la mare, în 1997. Ion a plecat prea devreme, lăsându-mă să fiu mamă și tată pentru Irina și Radu. Am muncit două slujbe ca să nu le lipsească nimic. Am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală. Totul pentru ei.

— Mamă, de ce nu vii și tu cu noi la munte? mă întreba Radu când era mic.

— Nu pot, puiule, trebuie să lucrez. Să aveți bani de excursie.

Anii au trecut repede. Copiii au crescut, au plecat la facultate în București. Eu am rămas aici, în apartamentul nostru din Ploiești, cu amintirile și grijile mele. La început mă sunau des, veneau acasă de sărbători. Apoi telefoanele s-au rărit, vizitele au devenit excepții.

— Mamă, nu mai insista! Nu mai suntem copii! îmi spunea Irina într-o zi, exasperată.

— Dar mi-e dor de voi…

— Și nouă ne e dor, dar avem viețile noastre!

M-am simțit ca o povară. Am încetat să mai sun zilnic. M-am obișnuit cu liniștea apăsătoare. Vecina mea, tanti Viorica, îmi spune mereu:

— Nu-i lăsa să uite de tine! Copiii uită repede cât ai tras pentru ei…

Dar cum să nu-i las? Cum să nu le dau libertatea pe care eu n-am avut-o niciodată?

Într-o seară de iarnă, am căzut în baie. Am stat pe jos două ore până am reușit să mă ridic. Am plâns atunci ca un copil. Nu pentru durere, ci pentru că nu era nimeni să mă ajute. A doua zi am sunat-o pe Irina.

— Mamă, nu pot veni acum! Trimite-l pe Radu dacă vrei neapărat.

Radu m-a sunat după două zile:

— Ești bine? Să nu mai faci prostii din astea!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu eram cea vinovată că am îmbătrânit.

De Paște am pregătit sarmale și cozonac, sperând că poate vin. Am pus masa cu fața de masă albă, am aprins lumânări. Am stat singură toată ziua privind la ușă. Seara am împărțit mâncarea vecinilor.

M-am înscris la un club de pensionari la insistențele lui tanti Viorica. La început mi-a fost greu să vorbesc cu alți oameni despre singurătatea mea. Dar acolo am întâlnit-o pe doamna Maria, care mi-a spus:

— Știi ce e mai greu? Să accepți că ai dat totul și totuși ai rămas cu mâinile goale.

Am plâns împreună în acea zi. Și totuși, a doua zi am mers din nou la club. Am început să croșetez pentru copiii orfani dintr-un centru din oraș. M-am simțit din nou utilă.

Într-o duminică seara, Irina m-a sunat brusc:

— Mamă… știu că n-am fost aproape de tine cât ar fi trebuit. Dar e greu… Viața e grea…

Am simțit o lacrimă caldă pe obraz.

— Știu, mamă… Știu…

Nu i-am spus cât m-a durut absența lor. Nici cât mi-aș fi dorit să mă strângă cineva în brațe măcar o dată pe lună.

Acum stau în același apartament mic, cu pereții încărcați de poze vechi și amintiri. Încerc să-mi găsesc rostul printre străini care devin prieteni târziu. Mă întreb adesea: oare unde am greșit? Oare dragostea pe care am dat-o a fost prea mult sau prea puțin?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă ajunge să fie uitată într-o zi. Dar dacă ați fi în locul meu… ați mai sacrifica totul pentru copiii voștri?