Ultima toamnă acasă

— Babi, mama a zis că te ducem la azil, să știi!
Vocea nepoatei mele, Ilinca, a răsunat ca un tunet în liniștea după-amiezii. Am rămas nemișcată, cu mâinile înmuiate în apă caldă, spălând vasele de la prânz. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă. M-am întors încet, cu spatele încordat, și am privit-o pe Ilinca. Avea doar opt ani, dar sinceritatea copiilor doare uneori mai tare decât orice palmă.

— Ce-ai spus, draga mea? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Mama a zis că nu mai poți sta cu noi, că e greu și că la azil ai avea grijă, a răspuns ea simplu, jucându-se cu o păpușă.

Am simțit cum mi se clatină pământul sub picioare. Toată viața am muncit pentru familia asta. Am crescut-o pe Ana singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală, doar ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Acum, la șaptezeci și doi de ani, sunt doar o povară?

Seara, când Ana s-a întors de la serviciu, am încercat să mă port normal. Dar nu puteam să nu observ privirile schimbate dintre ea și soțul ei, Mihai. Șoapte pe hol, uși trântite încet. M-am simțit invizibilă în propria casă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am vândut verigheta ca să-i cumpăr Anei rochie de bal, cum am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră mare, cum am muncit ca femeie de serviciu la școală doar ca să nu-i lipsească nimic. Și acum? Acum sunt un bagaj greu de cărat.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ana în bucătărie. Își făcea cafeaua și părea grăbită.

— Ana, trebuie să vorbim, i-am spus cu voce tremurată.

A oftat adânc și s-a așezat la masă.

— Mamă… nu vreau să crezi că nu te iubim. Dar e greu. Mihai zice că nu mai avem intimitate, că Ilinca are nevoie de spațiu… Și tu ești tot mai obosită. La azil ai avea grijă medicală, ai fi cu oameni de vârsta ta…

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Ana, eu nu vreau să fiu o povară. Dar nici nu vreau să fiu aruncată undeva ca un obiect vechi. Aici e casa mea! Am crescut-o pe Ilinca cât voi erați la muncă! Am făcut tot ce-am putut pentru voi…

Ana a tăcut. Se uita în ceașca de cafea ca și cum acolo ar fi găsit răspunsurile vieții.

— Nu e vorba doar despre tine, mamă. E despre toți. Și eu sunt obosită. Nu mai pot să le fac pe toate…

Am vrut să-i spun că nici eu nu mai pot. Că mă dor oasele dimineața, că mă sperie gândul că într-o zi n-o să mă mai pot ridica din pat. Dar n-am spus nimic. M-am ridicat încet și am ieșit afară.

Toamna era în toi. Frunzele galbene acopereau curtea unde altădată alergam cu Ana în brațe. M-am așezat pe banca veche și am privit cerul plumburiu. M-am întrebat dacă undeva acolo sus mă vede cineva.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai apăsătoare. Mihai evita să mă privească în ochi. Ilinca era singura care venea la mine cu desene sau povești inventate. Ana era mereu grăbită sau nervoasă.

Într-o seară, am auzit iar discuția lor prin peretele subțire:

— Nu putem s-o lăsăm aici singură dacă plecăm în concediu! Cine știe ce pățește?
— Atunci ce facem? O ducem la azil cât suntem plecați și vedem cum se adaptează…

M-am simțit trădată. Nu mai eram mama lor, ci o problemă logistică.

A doua zi am început să-mi strâng lucrurile într-o valiză veche. Am găsit scrisorile lui tata din armată, poza cu Ana la grădiniță, o batistă brodată de bunica mea. Fiecare obiect era o bucată din viața mea pe care trebuia s-o las în urmă.

Când Ana m-a văzut împachetând hainele, a izbucnit:

— Mamă! Ce faci?

— Vreau să vă fie mai ușor. Poate chiar aveți dreptate… Poate locul meu nu mai e aici.

A început să plângă. Pentru prima dată după mult timp, am văzut-o vulnerabilă.

— Nu vreau să te pierd… Dar nu știu cum să fac să fie bine pentru toți!

Am îmbrățișat-o strâns.

— Poate că nici nu există un „bine” pentru toți… Poate trebuie doar să ne acceptăm limitele și să ne spunem adevărul.

În cele din urmă am mers împreună să vizităm un azil din apropiere. Era curat, dar rece. Oamenii stăteau tăcuți pe holuri, privind pe fereastră cu ochii goi. Am simțit un gol imens în stomac.

Când ne-am întors acasă, Ilinca m-a luat de mână:

— Babi, dacă pleci tu… cine mă mai adoarme seara?

Atunci am știut că încă mai contez pentru cineva.

Povestea mea nu are un final fericit sau trist — încă trăiesc fiecare zi cu teama că voi fi dată la o parte și cu speranța că familia mea va găsi puterea să mă vadă din nou ca pe un om întreg.

Mă întreb adesea: oare câți bătrâni trăiesc aceeași frică? Oare chiar trebuie să ajungem povară pentru cei pe care i-am iubit cel mai mult?