Umbra mamei-soacre: Povestea unei iubiri încercate

— Nu așa se face ciorba, Maria! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați rondele, nu cuburi! vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria noastră mică, ca un tunet care anunța furtuna. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea lui Radu, soțul meu, se plimba între mine și mama lui, ca și cum ar fi căutat o cale de scăpare.

Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria casă. De când ne-am mutat împreună, la două săptămâni după nuntă, Viorica venea aproape zilnic „să ne ajute”. În realitate, fiecare vizită era o lecție despre cum nu sunt suficient de bună pentru fiul ei. „Pe vremea mea, femeile știau să țină casa. Tu ai stat prea mult cu nasul în cărți”, îmi spunea adesea, aruncându-mi priviri tăioase peste ochelarii ei groși.

Radu încerca să tempereze situația. „Mamă, Maria se descurcă foarte bine. Las-o să gătească cum știe ea.” Dar vocea lui era slabă, aproape pierdută printre reproșurile mamei lui. De fiecare dată când încerca să mă apere, Viorica îl privea cu dezamăgire: „Nu te-am crescut așa, Radu. Să nu-ți respecți mama pentru o fată?”

În serile când rămâneam singuri, îi spuneam lui Radu cât de greu îmi este. „Simt că nu am loc aici. Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru ea. Și tu… tu nu mă aperi cu adevărat.” El ofta și mă lua în brațe: „Știu, iubita mea. Dar e mama… Nu vreau să o rănesc.”

Într-o duminică ploioasă, când tocmai terminasem de pus masa pentru prânzul în familie, Viorica a intrat pe ușă fără să bată. „Sper că ai făcut supa cum ți-am spus”, mi-a spus din prag. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să zâmbesc și să-i spun că am urmat rețeta ei, dar privirea ei m-a făcut să mă simt ca o fetiță prinsă cu minciuna.

La masă, discuțiile au alunecat rapid spre comparații: „Când era Radu mic, îi făceam supa preferată în fiecare duminică. Niciodată nu s-a plâns.” Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit cu greu. Radu a încercat să schimbe subiectul: „Mamă, Maria a muncit mult azi. Poate îi dai o șansă.” Dar Viorica a oftat teatral: „Eu doar vreau ce e mai bine pentru tine.”

Seara, după ce a plecat, am izbucnit: „Nu mai pot! Nu mai suport să fiu mereu judecată! De ce nu poți să-i spui să ne lase în pace?” Radu s-a uitat la mine neputincios: „Nu înțelegi… Dacă îi spun ceva mai dur, nu o să-mi mai vorbească deloc. E singura familie pe care o am.”

Am început să evit serile când știam că vine Viorica. Îmi găseam scuze să ies la cumpărături sau la plimbare cu prietena mea cea mai bună, Ioana. Ea era singura care mă asculta fără să mă judece: „Maria, trebuie să pui piciorul în prag. Dacă nu o faci tu, nimeni nu o va face pentru tine.”

Într-o zi, după ce Viorica a criticat din nou modul în care am spălat rufele („Pe vremea mea nu existau mașini automate și totul era mai curat!”), am simțit că explodez. Am lăsat totul baltă și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat respirația și am început să plâng în hohote.

Radu m-a găsit acolo după câteva minute. „Maria… te rog… hai înapoi.” L-am privit printre lacrimi: „Nu mai pot trăi așa! Ori eu, ori ea!” A fost prima dată când i-am pus un ultimatum.

A urmat o perioadă tensionată. Radu a încercat să discute cu mama lui, dar Viorica s-a supărat și nu a mai venit câteva zile. În liniștea aceea ciudată, am simțit pentru prima dată că respir liber în casa mea.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, Viorica a venit pe neașteptate și ne-a găsit râzând împreună la un film. S-a uitat la mine cu ochii umezi: „Nu vreau să vă stric fericirea… Dar mi-e greu să accept că nu mai sunt cea mai importantă femeie din viața lui Radu.”

Am simțit un val de compasiune pentru ea. Poate că și ea se simțea pierdută și singură. Am încercat să-i vorbesc calm: „Doamnă Viorica, nu vreau să vă iau locul. Dar am nevoie de șansa mea să fiu soția lui Radu.”

A urmat o tăcere grea. Apoi Viorica a oftat: „Poate că ar trebui să încerc și eu să te cunosc mai bine.” Nu a fost o împăcare miraculoasă peste noapte, dar a fost un început.

Astăzi încă mai avem momente tensionate, dar am învățat să-mi apăr locul și liniștea. Nu știu dacă voi fi vreodată destul de bună pentru ea — dar oare chiar trebuie să trăim mereu sub umbra altcuiva? Ce înseamnă cu adevărat să fii acceptat într-o familie? Poate că răspunsul e mai aproape decât credem…