Umbra pierdută a fiului meu: O poveste despre secrete, iubire și durere

— Cine ești? am întrebat, cu mâna tremurândă pe clanță, privind la fata udă leoarcă din fața ușii mele. Ochii ei erau roșii, obrajii brăzdați de lacrimi și vocea îi tremura când a spus: — Sunt Ioana… logodnica lui Vlad. Vlad… fiul meu. Numele lui mi-a străpuns inima ca un cuțit. Nu mai primisem vești de la el de două săptămâni, dar nu voiam să cred că s-a întâmplat ceva rău. Îmi tot spuneam că e ocupat cu munca, că nu are timp să sune. Dar acum, cu fata asta în fața mea, adevărul mă izbea ca un val rece: Vlad dispăruse.

Am invitat-o înăuntru, i-am dat un prosop și o cană cu ceai. Stătea pe marginea canapelei, strângându-și genunchii la piept. — Nu știu unde e, doamnă Maria. L-am căutat peste tot. Poliția spune că trebuie să așteptăm, dar eu simt că ceva nu e în regulă. Și dumneavoastră… nu știți nimic? Am dat din cap că nu. În minte mi se derulau ultimele noastre conversații: scurte, reci, pline de reproșuri nespuse. De când murise soțul meu, Vlad se schimbase. Se închisese în el, vorbea puțin și venea rar acasă. Mereu am crezut că e doar perioada grea prin care trece orice tânăr adult.

— A avut vreun conflict cu cineva? Ai observat ceva ciudat la el? am întrebat-o pe Ioana. Ea a oftat adânc: — Era stresat în ultima vreme. Vorbea despre niște datorii… dar nu mi-a spus niciodată exact ce s-a întâmplat. Și… cred că ascundea ceva de mine.

Am simțit cum mă cuprinde panica. Datorii? Vlad nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. Am început să mă întreb dacă îl cunosc cu adevărat pe propriul meu fiu. M-am ridicat și am început să cotrobăi prin camera lui. Sertarele erau goale, hainele aruncate la întâmplare, iar pe birou am găsit un carnețel cu numere de telefon și câteva bilete de tren.

— Uite! am strigat către Ioana. — Asta e scrisul lui Vlad? Ea a luat carnețelul și a dat din cap: — Da… dar numerele astea nu le cunosc.

Am decis să sunăm la unul dintre ele. După câteva secunde de tăcere, o voce groasă a răspuns: — Alo? Cine-i acolo? — Bună ziua, sunt mama lui Vlad Popescu… Vlad e bine? Vocea s-a schimbat brusc: — Nu știu cine-i Vlad. Să nu mai sunați aici! Și a închis.

Ioana s-a uitat la mine speriată: — Doamnă Maria, dacă Vlad s-a băgat în ceva periculos? Dacă are legătură cu banii? M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lumea mi se destramă sub picioare.

În zilele următoare am mers împreună la poliție, dar răspunsurile erau aceleași: „E major, poate a plecat de bunăvoie.” Dar eu știam că nu era așa. Vlad nu ar fi plecat fără să spună nimic. Am început să-l caut pe la prietenii lui din liceu: Mihai, Andreea, Radu. Fiecare ridica din umeri sau evita privirea.

Într-o seară, Andreea m-a sunat plângând: — Doamnă Maria… cred că știu unde ar putea fi Vlad. Mi-a spus acum o lună că dacă i se întâmplă ceva să vă dau adresa asta… E undeva la marginea orașului, într-un bloc vechi.

Am plecat imediat cu Ioana. Blocul era dărăpănat, scările miroseau a mucegai și urină. Am bătut la ușa apartamentului 17. O femeie bătrână ne-a deschis și ne-a privit suspicioasă: — Pe cine căutați? — Pe Vlad Popescu… fiul meu.

Femeia a oftat și ne-a făcut semn să intrăm. — A stat aici câteva zile… era speriat, nu dormea noaptea. A zis că trebuie să dispară pentru o vreme, că cineva îl urmărește pentru niște bani pe care nu-i are.

Mi-am simțit inima frântă. Cum ajunsese copilul meu aici? Unde greșisem ca mamă? De ce nu mi-a spus nimic?

Am ieșit din bloc cu lacrimile șiroindu-mi pe față. Ioana m-a luat de mână: — Trebuie să-l găsim! Nu putem renunța acum!

În zilele care au urmat am descoperit tot mai multe lucruri despre Vlad: avea datorii la niște cămătari din cartierul Ferentari, încercase să-și ajute un prieten care intrase într-o afacere dubioasă și fusese amenințat de mai multe ori. Prietenii lui știau, dar nimeni nu avusese curajul să-mi spună.

Într-o noapte am primit un mesaj anonim: „Dacă vrei să-ți vezi fiul viu, adu 5.000 de euro la adresa asta.” Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea disperării și a vinovăției. Nu aveam banii aceia. Am vândut verigheta soțului meu și am împrumutat restul de la sora mea, Elena.

Am mers la adresa indicată: o casă părăsită la marginea orașului. Inima îmi bătea nebunește când am intrat în curte. Din umbră au apărut doi bărbați cu fețele acoperite. — Ai banii? am dat din cap și le-am întins plicul.

— Unde e fiul meu? am strigat printre lacrimi.

Unul dintre ei a zâmbit ironic: — O să-l vezi curând dacă faci ce trebuie.

Au dispărut în noapte fără să-mi spună nimic altceva.

Au trecut două zile fără nicio veste. Ioana stătea cu mine zi și noapte, încercând să mă liniștească. Într-un final, într-o dimineață cenușie, ușa s-a deschis și Vlad a intrat în casă: slab, obosit, cu ochii roșii și hainele murdare.

Am alergat spre el și l-am strâns în brațe plângând: — De ce nu mi-ai spus nimic? De ce ai suferit singur?

Vlad a izbucnit în plâns: — Mi-a fost rușine… Nu voiam să vă dezamăgesc după tot ce a făcut tata pentru noi…

L-am ținut strâns la piept și am simțit cum toată durerea se topește într-o dragoste imensă și necondiționată.

Acum stau pe marginea patului lui și mă întreb: Cât de bine ne cunoaștem copiii? Câte secrete ascund chiar sub ochii noștri? Poate dragostea noastră să-i salveze sau trebuie să-i lăsăm să cadă ca să se poată ridica singuri?