Umbra primei iubiri: Când trecutul bate la ușă

— Nu pot să cred că fac asta, mi-am spus în timp ce mâna îmi tremura pe soneria veche, scorojită. Era o după-amiază mohorâtă de octombrie, iar vântul îmi răscolea părul alb, ca și cum ar fi vrut să mă oprească. Dar nu mai puteam da înapoi. După patruzeci de ani, eram din nou în fața casei lui Doru, prima mea iubire, bărbatul pe care nu l-am uitat niciodată cu adevărat.

— Pot să vă ajut? a întrebat o femeie când ușa s-a deschis. Am rămas fără aer. Avea ochii mei, zâmbetul meu timid, chiar și felul în care își ținea mâinile pe lângă corp era al meu. Pentru o clipă, am crezut că mă uit într-o oglindă care arată trecutul.

— Eu… îl caut pe Doru, am bâiguit, simțind cum inima îmi bate nebunește.

Femeia m-a privit atent, apoi a zâmbit trist.

— Tata nu mai locuiește aici. Dar… intrați, vă rog. Sunt Ana.

Am pășit în holul casei cu pași mici, ca și cum fiecare pas ar fi putut declanșa o avalanșă de amintiri. Pe pereți erau fotografii: Doru tânăr, Doru cu o femeie pe care nu o cunoșteam, Doru cu Ana copil. M-am așezat pe marginea unui fotoliu și am privit-o pe Ana cum îmi aduce un pahar cu apă.

— Sunteți…?

— Mă numesc Maria. Am fost… prietenă veche de-a tatălui tău.

A zâmbit din nou, dar de data asta zâmbetul era plin de compasiune.

— Știu cine sunteți. Tata mi-a povestit despre dumneavoastră.

M-am simțit expusă, vulnerabilă. Toată viața mi-am spus că ceea ce a fost între mine și Doru a rămas acolo, în liceu, printre poezii scrise pe bancă și scrisori parfumate. Dar adevărul era că niciodată nu l-am uitat. Chiar și după ce m-am măritat cu Paul, chiar și după ce am crescut doi copii minunați, o parte din mine a rămas blocată în acea vară când Doru a plecat fără să spună nimic.

— De ce a plecat? am întrebat-o pe Ana, fără să-mi dau seama că vorbesc cu voce tare.

Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari, verzi.

— Mama mea s-a îmbolnăvit grav atunci. Tata a trebuit să renunțe la tot pentru ea. A spus mereu că a făcut alegerea corectă, dar uneori îl prindeam uitându-se la o fotografie veche cu dumneavoastră.

M-am ridicat brusc. Simțeam că nu mai pot respira. Toți anii aceia în care l-am urât pentru tăcerea lui, pentru lipsa unei explicații… Și totuși, niciodată nu l-am căutat cu adevărat. Mi-am spus mereu că viața merge înainte, că trebuie să fiu puternică pentru familia mea.

— Știți… tata e la azil acum. Nu prea mai vorbește mult, dar cred că s-ar bucura să vă vadă.

Am plecat de la Ana cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre azil, m-am gândit la Paul, soțul meu răbdător, la copiii mei care nu știau nimic despre această parte din mine. Oare am greșit față de ei? Oare am trăit mereu cu jumătate de inimă?

Când am intrat în camera lui Doru, l-am găsit privind pe fereastră. Era bătrân și fragil, dar ochii îi erau la fel de vii ca atunci când dansam împreună la balul de absolvire.

— Doru… sunt eu, Maria.

S-a întors încet și un zâmbet i-a luminat chipul.

— Maria… ai venit.

Am plâns amândoi fără rușine. Mi-a luat mâna în a lui și pentru o clipă am simțit că timpul s-a oprit.

— De ce nu mi-ai scris? l-am întrebat printre lacrimi.

— Am vrut… dar nu puteam să-ți cer să mă aștepți. Aveai dreptul la fericire.

Am stat acolo ore întregi, povestind despre viețile noastre paralele: el cu sacrificiile lui pentru familie, eu cu rutina și micile bucurii ale unei vieți obișnuite. Am realizat cât de mult ne-au modelat alegerile făcute din datorie sau frică.

Când am ieșit din azil, soarele apunea peste orașul nostru mic și prăfuit. M-am simțit ușurată și totodată sfâșiată. Întrebările nu-mi dădeau pace: Dacă aș fi avut curaj să-l caut mai devreme? Dacă i-aș fi spus lui Paul adevărul despre inima mea?

Acum, la 60 de ani, mă întreb: Oare e vreodată prea târziu să-ți asculți sufletul? Sau trăim mereu cu jumătăți de adevăruri, sperând că timpul va vindeca ceea ce noi nu avem curaj să înfruntăm?