Umbra Singurătății și Lumina de Dincolo de Gard

— Nu mai vii nici azi, mamă? Glasul Irinei, fiica mea cea mică, răsună în telefon ca un ecou stins. Îi simt graba, îi aud copiii țipând în fundal. — Nu pot, mamă, am ședință la grădiniță și apoi trebuie să-l duc pe Vlad la fotbal. Poate duminică… Dar știi cum e, nu promit.

Închid telefonul încet, ca și cum aș putea prelungi momentul acela scurt în care vocea ei mi-a umplut casa. Mă uit la masa din bucătărie: două farfurii goale, una pentru mine, una pentru cineva care nu mai vine. De când a murit Vasile, soțul meu, casa asta a devenit prea mare. Copiii au crescut, au plecat, iar eu am rămas cu pereții care-mi știu toate suspinele.

Mă ridic anevoie și trag perdeaua. Dincolo de geam, Rodica udă florile pe balconul ei. Are părul alb ca neaua și ochii vii, mereu curioși. De când s-a mutat aici, acum trei ani, ne-am salutat politicos, dar atât. Azi, însă, mă privește altfel.

— Doamna Maria! Aveți nevoie de ceva de la magazin? Mă duc acum!

— Mulțumesc, Rodica, am tot ce-mi trebuie… Dar dacă vrei să bei o cafea mai târziu, te aștept.

Ea zâmbește larg și dă din cap. În câteva minute bate la ușă cu o pungă de covrigi calzi. Ne așezăm la masă și pentru prima dată după mult timp simt că nu mai mănânc singură.

— Știi, Maria, și eu mă simt uneori ca o umbră pe aici. Fata mea e în Italia, mă sună rar. Noroc cu pisica și cu florile astea…

O ascult și simt cum povara singurătății se împarte la doi. Îi povestesc despre copiii mei: Irina mereu pe fugă, Mihai care nu mai vine acasă decât de Crăciun, Andreea care mă sună doar când are nevoie de rețeta de cozonac.

— Știi ce cred eu? — spune Rodica după o tăcere lungă. — Copiii noștri nu ne uită. Doar că viața îi trage în toate părțile. Dar noi? Noi trebuie să avem grijă de noi între timp.

În zilele următoare, Rodica devine parte din rutina mea. Dimineața bem cafeaua împreună pe balcon, seara ne plimbăm prin parc și povestim despre vremurile când orașul era plin de copii care se jucau printre blocuri. Într-o zi mă întreabă:

— Maria, tu ai avut vreodată curaj să faci ceva doar pentru tine?

Îmi dau seama că nu. Toată viața am trăit pentru alții: pentru Vasile, pentru copii, pentru nepoți. Acum nu mai știu cine sunt fără ei.

— Hai să mergem la teatru! — propune Rodica într-o seară de vineri. — Joacă „Steaua fără nume”. N-am mai fost de ani buni.

Îmi găsesc o rochie veche și-mi pun un ruj roșu prăfuit. În sală mă simt din nou tânără, râd și plâng alături de Rodica. La final ne oprim la cofetăria din colț și împărțim o amandină.

— Vezi? Viața nu s-a terminat încă — îmi spune ea cu ochii strălucind.

Într-o duminică primesc un telefon neașteptat de la Mihai:

— Mamă, am trecut prin oraș cu familia. Putem să urcăm puțin?

Casa se umple brusc de râsete și pași mici. Nepoata mea cea mare mă întreabă:

— Bunico, cine e doamna cu părul alb care râde așa frumos?

— E prietena mea, Rodica. Ea are grijă de mine când voi nu puteți.

Irina mă privește lung:

— Mamă… îmi pare rău că nu vin mai des. Dar mă bucur că ai pe cineva aproape.

După ce pleacă toți și liniștea revine ca o pătură grea peste apartament, Rodica vine la mine cu două cești de ceai.

— Maria, știi ce-am învățat? Că nu trebuie să așteptăm mereu pe alții să ne facă fericiți. Putem să fim una pentru cealaltă.

În seara aceea adorm cu inima ușoară. Poate că nu voi mai avea niciodată casa plină ca altădată, dar am găsit o altfel de familie dincolo de gardul dintre balcoane.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu dorul copiilor plecați și uităm să ne deschidem sufletul către cei care ne sunt aproape? Oare câte prietenii ca a noastră ar putea vindeca singurătatea atâtor mame rămase doar cu amintirile?