Umbra sub acoperiș – Povestea unei inimi frânte de familie

— Nu mai am ce să-ți spun, Irina! Ai făcut destul! Pleacă!

Vocea tatălui meu răsuna în toată casa, spartă de furie și neputință. Era noiembrie, afară ploua cu stropi grei, iar eu stăteam în hol cu geaca pe jumătate trasă pe mine, tremurând nu doar de frig, ci și de groază. Mama plângea în bucătărie, iar fratele meu, Mihai, se ascunsese în camera lui. Aveam optsprezece ani și simțeam că tot ce am construit până atunci se prăbușea într-o clipă.

— Tata, te rog… Nu vreau să plec. Nu am unde să mă duc…

— Ai făcut destulă rușine familiei! Nu mai ești copilul meu!

Nu știu dacă a fost decizia lui sau a durerii pe care o purta în el de ani de zile. Poate că era doar o scuză pentru neputința lui de a mă înțelege. Cert e că în acea seară am ieșit pe ușa casei copilăriei mele cu un rucsac și o inimă zdrobită.

Am dormit prima noapte pe banca din fața blocului. M-am ghemuit sub umbrela veche pe care o luasem la întâmplare și am privit luminile apartamentului nostru stinse una câte una. M-am întrebat dacă mama se gândește la mine sau dacă Mihai plânge în pernă. A doua zi am plecat la prietena mea, Alina, care m-a primit fără întrebări. Dar nu puteam rămâne acolo la nesfârșit.

Au urmat luni de zile în care am dormit pe la cunoștințe, am lucrat la un supermarket ca să-mi plătesc chiria la o garsonieră minusculă din Rahova. Zilele erau gri, iar nopțile lungi și reci. Îmi lipsea mirosul de pâine caldă din bucătăria mamei, certurile cu Mihai pe telecomandă și chiar vocea aspră a tatălui meu.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere, mama mi-a trimis un mesaj: „Mi-e dor de tine. Te iubesc.” Am plâns ore întregi, dar nu am avut curajul să-i răspund. Mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase, deși nu știam exact unde greșisem. Poate pentru că nu am vrut să merg la facultatea aleasă de tata sau pentru că l-am contrazis la masă. Sau poate doar pentru că am crescut altfel decât și-ar fi dorit el.

Anii au trecut. Am terminat facultatea muncind din greu și am ajuns să lucrez ca educatoare la o grădiniță privată. Copiii mă iubeau, iar eu mă agățam de zâmbetele lor ca de o gură de aer proaspăt. Dar rana din sufletul meu nu se vindeca. De fiecare dată când vedeam un tată venind să-și ia copilul acasă, inima mea se strângea ca într-o menghină.

Într-o zi, la grădiniță a venit o fetiță nouă, Ana-Maria. Era timidă și speriată, iar când tatăl ei a venit să o ia acasă, a refuzat să-l salute. Am văzut în ochii ei aceeași durere pe care o purtasem și eu atâția ani. Am încercat să-i vorbesc:

— Ana-Maria, tati te iubește foarte mult. Știi asta?

Ea a dat din cap că nu și s-a ascuns după mine. Tatăl ei a oftat și a plecat fără să spună nimic.

În acea seară am stat mult timp pe gânduri. Poate că nu doar eu eram victima unei iubiri greșit exprimate. Poate că și tata fusese rănit cândva și nu știa altfel să iubească decât cu durere și control.

După aproape șapte ani de la acea noapte fatidică, Mihai m-a sunat:

— Irina, tata e bolnav. Are nevoie de operație la inimă…

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Nu știam dacă pot să-l văd după atâta timp. Dar m-am dus la spital, cu pași mici și inima bătând nebunește.

L-am găsit pe patul alb, slăbit și îmbătrânit peste măsură. M-a privit lung, cu ochii lui albaștri care odinioară mă speriau.

— Irina…

Vocea îi era stinsă. Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.

— Tata…

A întins mâna spre mine și m-a strâns ușor de degete.

— Iartă-mă… N-am știut cum să fiu tată…

Am plâns amândoi mult timp fără cuvinte. Mama stătea la ușă cu ochii roșii de plâns, iar Mihai ne privea ca un copil pierdut între două lumi.

După operație, tata s-a schimbat. Nu mai ridica vocea, nu mai încerca să controleze totul. Încet-încet ne-am apropiat din nou, dar rana nu s-a vindecat complet niciodată.

Acum stau în casa copilăriei mele și privesc umbrele care dansează pe tavanul vechi. Miroase a cafea proaspătă și a pâine caldă. Tata citește ziarul în fotoliu, mama pregătește micul dejun, iar Mihai râde la televizor.

Dar undeva în sufletul meu încă există o umbră sub acest acoperiș.

Oare putem ierta cu adevărat pe cei care ne-au rănit cel mai tare? Sau doar învățăm să trăim cu durerea lor? Voi ce credeți?