Umbra trecutului la masa aniversării mele

— Nu te schimbi niciodată, nu-i așa, Vlad?
Vocea Ancăi răsună în mintea mea ca un ecou, deși la telefon spusese doar: „Oamenii nu se schimbă. Nici el.” Și apoi a închis.

Aveam cuțitul în mână, gata să tai tortul cu cremă de ciocolată pe care îl făcusem cu o seară înainte, iar în sufragerie, mama și tata cântau „La mulți ani” împreună cu prietenii noștri. Vlad stătea lângă mine, zâmbind larg, cu ochii aceia albaștri care m-au cucerit acum șapte ani. Dar în clipa aceea, totul s-a schimbat. Parcă cineva trăsese brusc perdeaua de pe o fereastră murdară și lumina crudă a adevărului a năvălit peste mine.

Am zâmbit mecanic, am tăiat tortul și am împărțit felii tuturor. Nimeni nu a observat nimic. Nici măcar Vlad, care mi-a șoptit la ureche: „Ești minunată, iubito.”

Dar în mintea mea, cuvintele Ancăi se rostogoleau ca niște pietre grele. Ce voia să spună? Ce știa ea și eu nu? Sau poate știam și eu, dar nu voiam să recunosc?

Seara s-a terminat târziu. După ce am strâns farfuriile și am spălat vasele, Vlad a venit în bucătărie și m-a luat în brațe. Mirosea a parfumul lui preferat și a vin roșu.

— A fost o seară frumoasă, nu crezi?
— Da… foarte frumoasă, am spus eu, evitându-i privirea.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Vlad dormea încă. M-am uitat la el și pentru prima dată am simțit un gol în stomac. Am deschis telefonul și am căutat numărul Ancăi. Nu aveam curaj să o sun. Am intrat pe Facebook și i-am privit pozele: ea și Vlad, cu ani în urmă, la mare; ea cu fiica lor, Mara, care acum are doisprezece ani.

M-am întrebat: ce s-a întâmplat între ei? De ce s-au despărțit cu atâta ură? Vlad mi-a spus mereu că Anca era geloasă, că îl controla prea mult. Dar dacă nu era doar vina ei?

În zilele următoare am început să-l privesc altfel pe Vlad. Observam fiecare gest: cum își verifica telefonul când primea mesaje, cum se enerva când îl întrebam ceva banal despre serviciu, cum evita să vorbească despre trecut.

Într-o seară, după ce Mara a venit la noi pentru weekend, am surprins o discuție între Vlad și ea:

— Tata, de ce nu vii niciodată la serbările mele? Toți copiii au părinții acolo…
— Am mult de lucru, puiule. Știi că te iubesc, dar uneori nu pot ajunge.

Mara s-a uitat la el cu ochii mari și triști. Am simțit o furie mocnită: oare chiar nu putea găsi timp pentru fiica lui? Sau pur și simplu nu voia?

În acea noapte am adormit greu. M-am gândit la toate momentele când Vlad m-a făcut să mă simt vinovată pentru că îi ceream atenție sau sinceritate. La toate promisiunile lui că va fi altfel decât cu Anca.

În weekendul următor am mers la părinții mei la țară. Mama m-a privit lung când i-am spus că Vlad nu poate veni pentru că are „mult de lucru”.

— Draga mea, sper că ești fericită cu el… Dar să nu uiți niciodată cine ești tu. Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni.

Am simțit un nod în gât. Oare chiar mă pierdusem?

Când m-am întors acasă, l-am găsit pe Vlad pe balcon, vorbind la telefon. Când m-a văzut, a închis brusc.

— Cu cine vorbeai?
— Cu un coleg… avem niște probleme la birou.

Am vrut să-l cred. Dar ceva din vocea lui mi-a spus că minte.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am început să caut răspunsuri: i-am verificat telefonul (ceea ce nu făcusem niciodată), i-am citit mesajele de pe WhatsApp. Am găsit conversații cu o colegă de serviciu, Irina. Mesaje ambigue, glume intime, invitații la cafea după program.

Când l-am confruntat, a ridicat din umeri:

— E doar o prietenie! Nu e nimic între noi!

Dar eu știam deja adevărul. Nu era vorba doar despre Irina sau despre Anca. Era vorba despre felul în care Vlad evita mereu responsabilitatea, despre cum fugea de orice angajament real — fie că era vorba de mine sau de Mara.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe Anca.

— De ce mi-ai spus atunci că oamenii nu se schimbă?
— Pentru că am sperat că tu vei vedea mai repede decât mine… Eu am pierdut zece ani încercând să-l schimb pe Vlad. Dar el e mereu același: fuge când devine greu, minte ca să scape ușor și nu știe să iubească decât superficial.

Am plâns împreună la telefon. Două femei care au iubit același bărbat și au sperat același lucru: că dragostea poate schimba un om.

A doua zi i-am spus lui Vlad că vreau o pauză. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Ești nebună! Totul merge bine între noi!
— Nu merge bine… doar că eu am ales să nu văd până acum.

Au trecut trei luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața fără el. Încerc să-mi recapăt încrederea în mine și să cred din nou că merit mai mult decât jumătăți de adevăruri și promisiuni goale.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim ani întregi ascunzându-ne îndoielile sub covorul unei aparente fericiri? Câte dintre noi alegem să credem în schimbare acolo unde nu există nici măcar dorința sinceră de a fi altfel?

Poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună… Dar oare nu e mai bine să-l vezi la timp decât să te trezești prea târziu?