Ușa care nu s-a deschis niciodată: Povestea unei mame la pragul fiului ei

— Vlad, deschide, mamă! Am adus brioșele tale preferate cu brânză dulce! vocea mea răsuna pe holul rece, în timp ce țineam tava fierbinte cu ambele mâini, încercând să-mi ascund tremurul. Era duminică dimineața, iar blocul mirosea a cafea și a rufe proaspăt spălate. Dincolo de ușa vopsită în verde pal, știam că fiul meu e acolo, dar nu răspundea. Am apăsat din nou pe sonerie, mai lung de data asta.

— Vlad! Sunt eu… mama. Hai, deschide, te rog!

Nimic. Doar pași grăbiți pe palierul vecinilor și un miros vag de țigară. Am simțit cum mă cuprinde frigul, deși era mijloc de mai. M-am aplecat spre ușă, încercând să ascult orice zgomot. Poate dormea. Poate era la duș. Poate… nu voia să-mi răspundă.

Mi-am amintit de vremurile când Vlad era mic și mă striga din camera lui: „Mami, vino să vezi ce am desenat!” Atunci ușile nu existau între noi. Acum, fiecare vizită era o loterie: uneori îmi răspundea cu un zâmbet forțat, alteori cu tăcere sau priviri pierdute în ecranul telefonului.

Am lăsat tava pe preș și am scos telefonul. Am format numărul lui. Ton de apel… o dată, de două ori… nimic. Mesajele mele rămâneau văzute, dar fără răspuns. M-am așezat pe scara blocului, cu genunchii la piept, încercând să nu plâng. O bătrână cu părul alb a trecut pe lângă mine și mi-a zâmbit complice:

— Tot nu ți-a deschis? Copiii ăștia… uită repede cine i-a crescut.

Am dat din cap și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu voiam să mă plâng nimănui, dar nici nu mai puteam duce singură povara asta. De când murise soțul meu, Vlad devenise tot universul meu. L-am crescut singură, cu sacrificii pe care el nu le-a văzut niciodată: nopți nedormite, două joburi, haine cumpărate la mâna a doua doar ca să-i pot lua lui manuale noi.

În ultimii ani, ceva s-a rupt între noi. Nu știu exact când — poate când a intrat la facultate și a început să-și facă prieteni noi, poate când a cunoscut-o pe Andreea și a început să vină tot mai rar acasă. Sau poate când i-am spus că nu-mi place cum se poartă cu mine, că mă doare indiferența lui.

— Mamă, ai grijă ce faci cu sufletul tău! mi-a spus odată prietena mea, Mariana. Copiii cresc și pleacă. Tu trebuie să înveți să trăiești și pentru tine.

Dar cum să trăiesc pentru mine când fiecare zi începe și se termină cu gândul la el? Când îi văd poza de la absolvire pe raft și mă întreb dacă mai sunt mândră de el sau doar obosită de atâta dor?

Am stat pe scară aproape o oră. La un moment dat, am auzit pași dinspre lift. Vlad ieșea din apartament cu Andreea de mână. S-au oprit când m-au văzut.

— Mamă… ce faci aici?

Vocea lui era rece, aproape iritată.

— Am venit să-ți aduc ceva bun… brioșe cu brânză, ca atunci când erai mic.

Andreea s-a uitat jenată la mine și apoi la Vlad.

— Nu trebuia să te deranjezi… avem planuri azi, a zis el scurt.

— Doar voiam să te văd puțin… Să stăm de vorbă.

— Mamă, ți-am zis că sunt ocupat! Nu poți să înțelegi că am și eu viața mea?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o grimasă dureroasă.

— Bine… scuză-mă că te-am deranjat.

Am luat tava și am coborât încet scările. În spatele meu am auzit ușa trântindu-se. Pe drum spre casă mi-am amintit de toate momentele în care îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el — la serbări, la examene, la prima iubire pierdută. Acum eram doar o povară.

Seara am încălzit o brioșă și am mâncat-o singură în bucătărie. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără rolul de mamă care salvează mereu totul. Am privit pe geam la luminile orașului și m-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta: dacă dragostea noastră devine invizibilă când copiii cresc sau dacă pur și simplu nu știm să ne oprim la timp.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru brioșe.” Atât. Fără inimioară, fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”.

M-am dus la serviciu ca un robot, evitând privirile colegilor care știau prea bine cât mă doare distanța asta dintre mine și Vlad. Seara m-am întâlnit cu Mariana la cafea.

— Nu poți forța recunoștința nimănui, mi-a spus ea blând. Dar poți învăța să te iubești pe tine însăți.

Am dat din cap și am zâmbit amar. Poate că are dreptate. Poate că trebuie să-mi găsesc un rost dincolo de ușa fiului meu care nu se mai deschide pentru mine.

Dar cum faci asta? Cum te vindeci de dorul unui copil care nu mai are nevoie de tine? Cum accepți că iubirea ta nu mai e suficientă?

Poate voi afla într-o zi răspunsul. Sau poate că nu. Dar vă întreb pe voi: câte uși închise poate suporta inima unei mame înainte să renunțe să mai bată la ele?