Vara care mi-a sfâșiat familia – Poate fi iertată trădarea celor dragi?

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în bucătăria pensiunii de la Eforie Nord. Era trecut de miezul nopții, iar valurile se auzeau ca o amenințare surdă dincolo de geam. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și ochii mari, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun. Dar știa. Știa prea bine.

Totul începuse cu două săptămâni înainte, când tata a venit acasă cu biletele de tren: „Mergem la mare, toți patru! O să fie ca pe vremuri.” Eu, Ana, sora mea mai mică, Ilinca, mama — Camelia — și tata, Viorel. Încercam să mă bucur, dar ceva în vocea lui tata suna forțat. Mama a zâmbit strâmb, iar eu am simțit un fior rece pe șira spinării.

Ajunși la pensiunea mică de lângă faleză, totul părea perfect: miros de sare, soare arzător, nisip fierbinte. Dar sub aparența asta de vacanță fericită, tensiunile mocneau. Tata era mereu obosit, mama mereu absentă cu gândul. Ilinca nu pricepea nimic, dar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, când ceilalți dormeau, am ieșit pe terasă să respir aerul sărat. Am auzit voci în șoaptă venind dinspre bucătărie. M-am apropiat tiptil și am văzut-o pe mama la telefon:

— Nu pot să vorbesc acum… Da, știu… Și eu… Dar nu pot… E aici… Toți sunt aici…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Cine era la celălalt capăt? De ce vocea mamei era atât de caldă și vinovată?

A doua zi, am încercat să mă port normal. Dar nu puteam să nu o privesc altfel pe mama. O urmăream cum își verifica telefonul pe ascuns, cum tresărea la fiecare mesaj. Tata părea să nu observe nimic sau poate doar se prefăcea.

Într-o după-amiază, când Ilinca era la plajă cu tata, am rămas singură cu mama. Am simțit că trebuie să aflu adevărul.

— Mamă, cine e Mihai? — am întrebat brusc.

A încremenit. Fața i s-a albit ca varul.

— De unde știi? — a șoptit ea.

— Te-am auzit vorbind la telefon… De câte ori ai mințit? De câte ori ne-ai mințit?

A izbucnit în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă, dar furia era mai puternică decât mila.

— Ana… Eu… Nu voiam să vă rănesc… Cu tata nu mai merge de ani de zile… Mihai e cineva care mă ascultă… Care mă face să mă simt vie…

— Și noi? Noi ce suntem pentru tine? — am urlat.

A tăcut. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Tata a început să bănuiască ceva. Îl vedeam cum o privește lung pe mama, cum îi caută privirea și nu găsește decât ziduri reci. Ilinca a început să plângă fără motiv. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: copilul care vrea să creadă că părinții lui sunt perfecți și adolescenta care vede adevărul crud.

Într-o seară, tata a venit beat acasă. A trântit ușa și a urlat:

— Cât crezi că mai pot suporta? Crezi că nu știu? Crezi că sunt prost?

Mama a încercat să-l liniștească, dar el a izbucnit:

— Cine e Mihai?

Ilinca s-a ascuns sub masă. Eu am rămas stană de piatră. Mama a început să plângă din nou.

— Viorel… Te rog…

— Să-mi spui adevărul! — a urlat tata.

Adevărul a ieșit la iveală ca o rană deschisă. Mama a recunoscut totul: că îl iubește pe Mihai, că nu mai poate trăi în minciună, că vrea să plece.

Tata s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil. Pentru prima dată l-am văzut slab, neajutorat. Ilinca plângea și ea. Eu simțeam că mă sufoc.

A doua zi dimineață, mama a plecat. Ne-a lăsat o scrisoare în care ne cerea iertare și promitea că va fi mereu aproape de noi. Dar eu știam că nimic nu va mai fi la fel.

Restul vacanței a fost un coșmar: tata tăcea ore întregi privind marea, Ilinca mă întreba mereu când se întoarce mama. Eu mergeam singură pe plajă și mă întrebam dacă voi putea vreodată să o iert.

Când ne-am întors acasă la București, totul părea străin: casa noastră era prea mare pentru trei oameni triști. Tata s-a refugiat în muncă, Ilinca în desene animate. Eu am început să scriu în jurnal tot ce simțeam — furie, dor, dezamăgire.

Au trecut luni până când mama a venit să ne vadă. A încercat să vorbească cu mine:

— Ana, te rog… Știu că te-am rănit…

Am privit-o rece:

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată.

Ea a oftat și a plecat cu ochii în lacrimi.

Acum au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar rana e încă acolo. Încerc să-mi dau seama dacă iubirea chiar poate supraviețui trădării sau dacă unele răni nu se vindecă niciodată.

Mă întreb adesea: ce ai face tu dacă ai descoperi că persoana pe care o iubești cel mai mult te-a trădat? Poate fi iertată trădarea celor dragi sau e un drum fără întoarcere?