Vara în care soțul meu a ales-o pe fosta: O poveste despre loialitate, frică și adevăr

— Arina, nu mai pot să stau aici. Trebuie să merg la Ana. E vorba de Ilinca, are nevoie de mine, mi-a spus Vlad într-o seară de iunie, cu vocea tremurândă, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia oară în luna aceea când Vlad își făcea bagajul pe fugă, sub pretextul că fiica lui din prima căsătorie trece printr-o perioadă dificilă. Știam că Ilinca are 15 ani și că adolescența nu e ușoară, dar nu puteam să nu mă întreb: chiar era nevoie să stea acolo cu zilele? Cu Ana, fosta lui soție, femeia care mereu părea să aibă un ascendent asupra lui?

— Dar nu poți să vorbești cu Ilinca la telefon? Sau să vină ea la noi? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu înțelegi, Arina. E complicat. Ana nu se descurcă singură și Ilinca refuză să vină aici. Trebuie să fiu acolo, măcar o perioadă.

Am rămas singură în apartamentul nostru mic din București, cu pereții reci și tăcuți. Zilele treceau greu. Îmi găseam refugiu în muncă, dar serile erau insuportabile. Mă uitam la pozele noastre de la nuntă — eu în rochie albă, el zâmbind larg — și mă întrebam unde greșisem.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. Mama m-a sunat într-o zi:

— Arina, tu chiar accepți așa ceva? Nu e normal! Ce fel de bărbat își lasă nevasta pentru fosta?

— Nu știu ce să fac, mamă. Dacă îl forțez să aleagă, poate îl pierd de tot…

Într-o seară, Zoia, cea mai bună prietenă a mea, m-a invitat la ea la un pahar de vin.

— Ce-ai de gând? O să lași totul așa? Poți să suporți asta?

— Nu știu ce să fac, Zoia. Pe de o parte mi se pare revoltător. Dar pe de altă parte… e copilul lui. Cum să-l opresc?

Zoia m-a privit lung:

— Arina, ai grijă la tine. Să nu te pierzi pe drum.

În fiecare zi primeam mesaje scurte de la Vlad: „Totul ok aici”, „Ilinca e mai bine”, „Revin curând”. Dar curândul acela s-a transformat într-o lună întreagă. Într-o zi am găsit pe Facebook o poză cu Vlad, Ana și Ilinca la mare. Zâmbeau toți trei ca o familie fericită.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema. Poate că nu eram destul de bună pentru el. Poate că nu puteam concura cu trecutul lui.

Când s-a întors acasă, Vlad părea obosit și distant.

— Arina, trebuie să înțelegi… Ana e singură, Ilinca are nevoie de amândoi părinții ei. Nu e nimic între mine și Ana, dar nu pot s-o las baltă când are nevoie.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? am izbucnit printre lacrimi.

— Tu ești soția mea. Dar Ilinca e copilul meu. Nu pot alege între voi.

Am început să ne certăm aproape zilnic. Eu îi reproșam că trăiește cu un picior în trecut, el îmi spunea că sunt egoistă și că nu înțeleg ce înseamnă să fii părinte.

Într-o noapte am adormit pe canapea, iar dimineața am găsit pe masă o scrisoare de la el:

„Arina,
Știu că te rănesc fără să vreau. Îmi pare rău că nu pot fi doar al tău acum. Poate timpul ne va ajuta să găsim un echilibru. Te rog să ai răbdare.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să merg la terapie, unde am descoperit cât de mult mă definesc fricile mele: frica de abandon, frica de a nu fi suficientă, frica de singurătate.

Într-o zi, Ilinca m-a sunat. Era prima dată când vorbea cu mine direct.

— Știu că e greu pentru tine… Dar tata chiar mă ajută mult acum. Nu vreau să vă certați din cauza mea.

Am plâns împreună la telefon. Am realizat că nici ea nu-și dorește conflictul dintre noi.

După două luni, Vlad s-a întors definitiv acasă. Relația noastră nu mai era la fel, dar am început să reconstruim încet-încet încrederea. Am stabilit limite clare: Vlad mergea la Ilinca doar când era strict necesar și încerca să mă implice mai mult în viața ei.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet acea vară — vara în care m-am simțit invizibilă și abandonată — dar știu că am crescut mult ca om.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta în numele iubirii? Și unde tragem linia între sacrificiu și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?