Visuri îngropate: Povestea mea despre sacrificiu și regăsire în umbra familiei

— Irina, nu mai sta pe gânduri! Trebuie să mergi la farmacie pentru bunica, apoi să pregătești cina. Eu nu mai pot, am avut o zi groaznică la serviciu! vocea mamei răsună ca un tunet în sufrageria mică, unde încercam să-mi termin proiectul pentru facultate. M-am ridicat încet de la birou, simțind cum fiecare pas mă apasă mai tare. Pe geam, ploaia bătea cu furie, iar în mine se dădea o furtună și mai mare.

Mă numesc Irina Popescu și am 24 de ani. De când mă știu, am fost fata bună, cea care nu spune niciodată „nu”, cea care adună cioburile după certurile dintre mama și sora mea, cea care renunță la ieșirile cu prietenii pentru a merge cu bunica la doctor sau pentru a face cumpărături. Sora mea, Alina, cu doi ani mai mică, a fost mereu răsfățata casei. Mama îi găsea mereu scuze: „E mai sensibilă, nu poate să ducă atâta pe umeri ca tine.”

În acea seară, când am ieșit în ploaie cu umbrela stricată și lista de cumpărături mototolită în buzunar, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. M-am oprit sub un felinar și am început să plâng. O bătrână s-a uitat la mine cu milă, dar nu mi-a spus nimic. Poate că a văzut în ochii mei aceeași oboseală pe care o purta și ea.

Când m-am întors acasă, Alina stătea pe canapea cu telefonul în mână, râzând la un video. Mama tăia legume nervoasă. — Unde ai fost atâta? Bunica are nevoie de pastile! Am simțit cum îmi tremură mâinile. — Am fost la farmacie și la magazin, plouă torențial afară… — Nu te mai plânge! Toți avem probleme! Ai văzut-o pe Alina să se plângă? Am privit-o pe sora mea: nici măcar nu ridica privirea din ecran.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate visele mele: să devin arhitect, să călătoresc, să am un apartament al meu. Dar fiecare vis era mereu amânat: „După ce termină Alina liceul”, „După ce se face bine bunica”, „După ce mama își găsește alt serviciu”. Mereu după altcineva.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să deschid subiectul: — Mamă, m-am gândit să mă mut cu chirie aproape de facultate. Ar fi mai ușor pentru mine… S-a lăsat o liniște grea. Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să fug în lume. — Și cine are grijă de noi? Cine o duce pe bunica la doctor? Cine face piața? Alina a pufnit: — Nu poți să ne lași baltă acum!

Am simțit cum mi se strânge inima. — Nu vă las baltă… doar că vreau și eu să trăiesc puțin pentru mine. Mama a început să plângă: — După tot ce am făcut pentru tine… Asta e recunoștința ta? Am plecat la facultate cu ochii roșii și sufletul gol.

La cursuri nu mă puteam concentra. Colega mea, Roxana, m-a tras deoparte: — Irina, ce ai? Pari epuizată… I-am povestit totul printre lacrimi. — Știi că nu ești obligată să le porți pe toate pe umeri, nu? Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

Seara, când m-am întors acasă, mama era în camera ei, tăcută. Alina mi-a aruncat o privire rece: — Ești egoistă. Nu te gândești decât la tine! Am vrut să țip că nu e adevărat, dar n-am avut putere. M-am închis în cameră și am scris o scrisoare lungă pe care n-am avut curajul s-o dau nimănui.

Zilele au trecut greu. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Alina mă ignora complet. Bunica mă întreba mereu dacă sunt bine, dar nu voiam s-o îngrijorez. Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am găsit curajul să-i spun mamei: — Vreau să merg la un psiholog. Simt că nu mai pot singură.

Mama a izbucnit: — Ce prostii sunt astea? Noi n-am avut nevoie de psiholog! Trebuie doar să fii mai puternică! Dar eu știam că nu mai pot fi stânca familiei fără să mă prăbușesc pe dinăuntru.

Am început terapia fără știrea lor. La primele ședințe am plâns mult. Am vorbit despre vinovăție, despre frică, despre nevoia de a fi acceptată și iubită pentru ceea ce sunt, nu doar pentru ceea ce fac pentru ceilalți. Psihologul m-a întrebat: — Irina, ce vrei tu cu adevărat? Și pentru prima dată n-am știut ce să răspund.

Într-o zi, după aproape două luni de terapie, am venit acasă cu hotărârea luată: — Mamă, mi-am găsit o garsonieră aproape de facultate. Mă mut peste două săptămâni. S-a lăsat din nou liniștea aceea apăsătoare. Mama a început să plângă iar, dar de data asta nu m-am lăsat manipulată de lacrimile ei. — Te iubesc, mamă, dar trebuie să trăiesc și eu viața mea.

Alina a trântit ușa camerei ei. Bunica m-a strâns în brațe: — Să nu uiți niciodată cine ești și ce meriți.

Acum locuiesc singură de trei luni. Încă mă simt vinovată uneori, încă mă doare când mama sau Alina nu-mi răspund la telefon zile întregi. Dar am început să descopăr cine sunt eu fără povara așteptărilor lor.

Mă întreb adesea: oare cât timp putem trăi viața altora fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?