Când fiul tău te acuză că i-ai distrus familia: Povestea mea, Ana

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că ne sufoci? — vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Ioana stătea lângă el, cu ochii în pământ, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt afară, iar în casă mirosea a supă de pui și a reproșuri nespuse.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate când am început să mă simt tot mai obosită, după o viață întreagă de muncă la fabrica de confecții și de alergat între casă și copii. Poate când soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum trei ani și am rămas singură în apartamentul nostru din cartierul Titan. Sau poate când Radu s-a însurat cu Ioana și am sperat că voi avea, în sfârșit, pe cineva aproape.

La început, Ioana era drăguță. Venea la mine duminica, aducea prăjituri făcute de ea și mă întreba dacă am nevoie de ceva. Dar după ce s-au mutat împreună, la două stații de tramvai distanță, vizitele s-au rărit. Eu nu voiam decât să nu fiu singură. Să simt că mai contez pentru cineva.

Într-o zi, după ce am alunecat pe scări și mi-am scrântit glezna, am sunat-o pe Ioana. — Te rog, vino să mă ajuți puțin cu cumpărăturile și să-mi aduci niște medicamente. Nu pot ieși din casă. A venit, dar părea grăbită. — Ana, am mult de lucru la birou… poate te ajut mâine? Am simțit atunci un nod în gât. Nu era vina ei că eu nu mai puteam face totul singură.

A doua zi a venit Radu. — Mamă, nu poți să te bazezi mereu pe Ioana. Și ea are serviciu, are viața ei! — Dar eu ce să fac? Să stau aici și să aștept să mor? — am izbucnit fără să vreau. Radu s-a uitat la mine ca la o străină.

De atunci, totul a mers din rău în mai rău. Ioana nu mai venea deloc. Radu mă suna din ce în ce mai rar. Într-o seară, l-am auzit spunându-i la telefon: — Dacă nu ar fi mama ta cu pretențiile ei, poate am avea și noi liniște! Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Într-o duminică, am încercat să-i chem la masă, ca pe vremuri. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa frumos, cu fața de masă primită la nuntă. Au venit, dar atmosfera era apăsătoare. Ioana abia a gustat din mâncare. — Ana, îți mulțumim, dar trebuie să plecăm devreme. Avem treabă acasă. După ce au plecat, am plâns ca un copil.

Au trecut luni în care nu m-au vizitat deloc. Vecina mea, tanti Viorica, mă întreba mereu: — Ce-ai făcut de nu-ți mai vin copiii? Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată și abandonată în același timp.

Într-o zi, Radu a venit singur. Era palid și obosit. — Mamă… Ioana vrea să divorțeze. Spune că nu mai poate suporta presiunea ta. Că ai așteptări prea mari de la noi… Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Eu? Eu v-am crescut singură! Am muncit ca un câine să nu vă lipsească nimic! Acum nu merit nici măcar un pic de ajutor? — am țipat printre lacrimi.

Radu s-a ridicat brusc: — Nu e vorba doar despre tine! E despre noi! Despre faptul că nu ne lași să fim o familie! Ai impresia că totul ți se cuvine pentru că ai sacrificat totul pentru noi!

Am rămas singură în sufragerie, cu farfuriile nestrânse și cu sufletul gol. Zilele următoare au fost un chin. M-am gândit la toate momentele când am pus nevoile lor înaintea mea: când n-am dormit nopți întregi lângă patul lui Radu când era bolnav; când am făcut foamea ca să-i cumpăr ghete noi; când am renunțat la concedii ca să le plătesc meditațiile.

Am încercat să vorbesc cu Ioana. Am sunat-o și i-am spus: — Te rog, nu lăsa totul să se destrame din cauza mea… Eu doar voiam să fim aproape unii de alții… Ea a oftat: — Ana, nu e vina ta… Dar nici a mea… Poate pur și simplu vrem lucruri diferite.

Am început să merg la biserică mai des. Să mă rog pentru liniște și pentru iertare. Vecinele mă priveau cu milă sau cu judecată — nu știu exact care dintre ele doare mai tare.

Într-o zi, Radu m-a sunat: — Mamă… Ioana a depus actele de divorț. Nu știu ce să fac… Simt că totul se destramă… Am vrut să-l iau în brațe ca atunci când era mic și venea plângând acasă de la școală. Dar acum eram două suflete rănite care nu mai știau cum să se apropie unul de altul.

Au trecut doi ani de atunci. Radu locuiește singur într-o garsonieră tristă. Eu încă mai sper că într-o zi va veni la mine fără resentimente. Câteodată mă întreb dacă nu cumva am greșit cerând prea mult sau dacă lumea asta nouă e prea grăbită pentru bătrânii ca mine.

Oare chiar am distrus eu fericirea copilului meu? Sau pur și simplu nimeni nu ne-a învățat cum să fim împreună fără să ne rănim?