Mândria bunicii: între aparențe și adevăr

— Nu știi tu, dragă, ce nepot am eu! A luat premiul întâi la școală, e cel mai deștept din tot cartierul!
Vocea bunicii răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile în poală, și mă uitam la ea cum se rotește printre oale, cu șorțul legat strâmb și privirea aprigă. Aveam doisprezece ani și venisem la ea doar pentru că mama insista să nu uit „rădăcinile”. Dar rădăcinile mele păreau mai mult niște fire subțiri, abia atârnate de o femeie care mă vedea rar, dar vorbea despre mine ca și cum mi-ar fi fost a doua mamă.

— Să vezi ce frumos cântă la pian! Și cât de politicos e! Toate vecinele mă invidiază, să știi!
Mă uitam la ea și nu știam dacă să râd sau să plâng. Nu cântasem niciodată la pian. Nici nu aveam pian acasă. Dar bunica, cu ochii ei mici și vioi, nu părea să observe stânjeneala mea. Pentru ea, realitatea era ceea ce povestea ea altora.

— Bunico, eu nu cânt la pian… am încercat să spun timid.
— Eh, lasă, că nu contează! Oricum ești cel mai bun!
Și a continuat să povestească vecinei de la trei, care venise să ceară niște sare, despre cât de minunat sunt eu. M-am simțit ca un obiect de vitrină, lustruit doar când venea cineva în vizită.

Adevărul era că o vedeam pe bunica doar de două-trei ori pe an. Mama spunea mereu că „nu are timp”, iar tata nu voia să audă de ea. Între ei fusese mereu o tensiune mocnită, pe care niciodată n-am înțeles-o pe deplin. Tata spunea că bunica e „femeie rea”, că a făcut-o pe mama să sufere când era mică. Mama tăcea și ofta, iar eu rămâneam cu întrebările.

Într-o zi, după ce am terminat supa și am strâns masa, am prins curaj să o întreb:

— Bunico, tu chiar crezi tot ce spui despre mine?
S-a oprit din frecatul unei farfurii și s-a uitat la mine lung.

— Cum adică?
— Adică… nu ne vedem aproape niciodată. De unde știi tu toate lucrurile astea?
A oftat adânc și pentru prima dată am văzut o umbră trecându-i peste chip.

— Ești nepotul meu. Trebuie să fii cel mai bun. Așa e normal.
— Dar dacă nu sunt? Dacă nu sunt așa cum spui tu?
A lăsat farfuria jos și s-a așezat lângă mine.

— Știi… când eram tânără, nimeni nu mă lăuda niciodată. Nici mama mea, nici soțul meu. Mereu trebuia să fiu cea mai bună ca să fiu băgată în seamă. Poate că acum exagerez… dar măcar așa simt că am și eu ceva al meu.

Am rămas tăcut. Nu mă așteptam la atâta sinceritate din partea ei. Până atunci o văzusem doar ca pe o femeie care se laudă fără motiv, dar în spatele vorbelor era o tristețe pe care nu o bănuisem.

În acea vară am început să merg mai des la ea. Încercam să construim ceva real între noi, dar era greu. Bunica nu știa să fie altfel decât mândră și autoritară. Orice încercare de apropiere se transforma rapid într-o poveste despre cât de grozav e nepotul ei sau cât de bine gătește ea față de toate femeile din bloc.

Într-o zi, când mama a venit să mă ia acasă, a izbucnit un conflict între ele.

— Nu-l mai aduci destul de des! Nici nu-l cunoști pe copilul ăsta!
— Dacă ai fi fost altfel cu mine când eram mică, poate că aș fi vrut să vin mai des!
Amândouă au ridicat tonul, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am retras în camera mică unde bunica ținea poze vechi și am început să le răsfoiesc. Printre ele era una cu mama copil, ținându-se timid de rochia bunicii. Am înțeles atunci că povestea noastră nu era doar despre mine și bunica, ci despre generații întregi care nu știau cum să-și arate dragostea altfel decât prin mândrie sau reproșuri.

Anii au trecut. Am crescut și am plecat la facultate în Cluj. Bunica a rămas aceeași: se lăuda cu mine la toți cunoscuții, deși ne vedeam tot rar. La telefon îmi spunea mereu:

— Să nu uiți cine ești! Să fii cel mai bun!
Uneori mă enerva insistența ei, alteori mă făcea să zâmbesc amar.

Când s-a îmbolnăvit grav, am venit acasă și am stat lângă patul ei zile întregi. Nu mai avea putere să vorbească mult, dar ochii îi erau tot vii.

— Îmi pare rău dacă te-am pus vreodată într-o lumină falsă… a șoptit într-o seară.

Am strâns-o de mână și i-am spus:

— Poate că n-ai știut altfel să fii aproape de mine. Dar te-am iertat demult.

A zâmbit slab și a adormit liniștită.

Acum, când mă gândesc la ea, mă întreb: câți dintre noi trăim doar prin poveștile pe care le spunem despre cei dragi? Și câți reușim cu adevărat să-i cunoaștem? Poate că mândria e doar un scut pentru singurătate… Ce credeți voi?