„Nu mai recunosc casa fiului meu”: Mărturisirea unei soacre românce

— Iar ai venit flămând, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurată în timp ce puneam farfuria cu ciorbă fierbinte pe masă.

Fiul meu a oftat adânc, și-a lăsat geaca pe spătarul scaunului și s-a așezat fără să mă privească în ochi.

— Mamă, nu vreau să te superi, dar… Ioana iar a comandat ceva de pe internet. A venit rece și fără gust. Am mâncat două linguri și am plecat.

M-am uitat la el cu inima strânsă. Nu era prima dată când îl vedeam așa: palid, cu ochii obosiți și umerii căzuți. De când s-a însurat cu Ioana, parcă nu-l mai recunoșteam. Nu mai era băiatul vesel care venea acasă cu poftă de viață. Acum venea doar cu poftă de mâncare și cu sufletul gol.

— Vlad, ai încercat să-i spui? Poate… poate nu știe ce-ți place ție, am încercat eu să-l apăr pe jumătate pe el, pe jumătate pe mine însămi de gândurile negre care mă bântuiau.

— Mamă, nu e vorba doar de mâncare. E… nu știu cum să-ți explic. Parcă nu-i pasă. Stă toată ziua pe telefon sau la laptop. Când ajung acasă, nici nu se ridică să mă salute. Mă simt ca un musafir în propria casă.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam să par slabă în fața lui Vlad. Eu trebuia să fiu stâlpul familiei, cea care ține totul laolaltă.

Seara aceea mi-a rămas întipărită în minte. După ce Vlad a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu mâinile pe masă și privirea pierdută în aburii ceaiului. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea protectoare? Oare l-am făcut pe Vlad să caute o femeie care nu seamănă deloc cu mine?

A doua zi am sunat-o pe Ioana. Am încercat să fiu blândă:

— Ioana, dragă, poate vii pe la mine să facem împreună o prăjitură? Știu că Vlad iubește checul cu nuci…

A tăcut câteva secunde la telefon.

— Mulțumesc, Elena, dar am mult de lucru azi. Poate altădată.

Vocea ei era rece, distantă. Am simțit că nu vrea să aibă de-a face cu mine. M-am simțit respinsă ca niciodată.

Zilele au trecut la fel: Vlad venea tot mai des la mine, Ioana mă evita. Într-o duminică am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

Ioana mi-a deschis în halat, cu părul prins neglijent.

— Bună ziua, Elena… Ce surpriză!

— Am adus niște sarmale pentru voi. Știu că lui Vlad îi plac…

A oftat vizibil deranjată.

— Puteai să ne suni înainte…

Am intrat timid în bucătărie. Pe masă era un rest de pizza rece și câteva cutii goale de cola. M-am uitat în jur: vase nespălate, firimituri peste tot. M-am abținut cu greu să nu spun nimic.

Vlad a apărut din dormitor și mi-a zâmbit forțat.

— Mamă, ce faci aici?

— Am trecut doar să vă văd… și să vă aduc ceva bun.

Ioana s-a retras în sufragerie fără un cuvânt. Am rămas singură cu Vlad.

— Mamă, te rog… Nu vreau scandal. Ioana e obosită, are deadline-uri…

— Vlad, dar tu? Tu când te mai bucuri de viață? Când ai mâncat ultima dată ceva gătit?

A tăcut rușinat.

În acea seară am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru mine, ci pentru el. Pentru copilul meu care nu mai găsea acasă liniște și căldură.

Au urmat luni de tăcere și distanță. Vlad venea tot mai rar la mine; Ioana nu mă suna niciodată. Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, divorțăm.”

Mi s-a prăbușit lumea. Am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu răspundea. Am mers la el acasă; mi-a deschis cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… Nu mai pot. Ne certăm din orice. Eu vreau o familie ca acasă la tine; ea vrea libertate și liniște.

Am încercat să-l îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Nu vreau să te implici mai mult decât ai făcut-o deja…

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt vinovată pentru tot: poate am pus prea mult preț pe tradiție, pe mâncare gătită și pe ideea de familie „ca la carte”. Poate lumea s-a schimbat și eu nu am știut să țin pasul.

În zilele ce au urmat am primit mesaje de la rude: „Ce-ai făcut cu nora?”, „De ce nu i-ai lăsat în pace?”, „E vina ta că Vlad e nefericit?”

M-am simțit judecată din toate părțile. Niciodată nu mi-a fost mai greu să fiu mamă și soacră.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă uit la poza lui Vlad mic, cu fața murdară de ciocolată și ochii plini de viață.

Oare unde am greșit? Oare mai există loc pentru dragoste adevărată într-o lume care pare să uite ce înseamnă un cămin? Voi ce credeți — e vina părinților sau a vremurilor?