Nu mai sunt slujnica lor: renașterea mea după ani de tăcere

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria mică, luminată doar de becul galben care pâlpâia. Ilinca, nora mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, surprinsă de tonul meu. Era pentru prima dată, după doisprezece ani de când locuiam împreună, când ridicam vocea.

— Ce s-a întâmplat, mamă? a întrebat ea, dar vocea îi era rece, aproape mecanică. Știam că nu-i pasă cu adevărat. Pentru ea eram doar femeia care gătește, spală și are grijă de nepoți.

M-am uitat la mâinile mele crăpate de detergent și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. M-am gândit la toți anii în care am fost umbra din casă, mereu prezentă, dar niciodată văzută cu adevărat. Soțul meu, Doru, plecase de mult — nu fizic, ci sufletește. Era mereu obosit, mereu cu gândul la serviciu sau la televizor. Băiatul meu, Vlad, era prins între două lumi: cea a soției și cea a mamei. Iar eu? Eu eram puntea peste care toți treceau fără să se uite în jos.

În acea seară, după ce am terminat treaba, m-am retras în camera mea mică și am început să scriu într-un caiet vechi. „Nu mai sunt slujnica lor”, am scris cu litere mari. Am simțit o ușurare ciudată, ca și cum aș fi spart un zid invizibil.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu o listă de cumpărături. — Să nu uiți să iei lapte și pâine. Și vezi că trebuie să duci copiii la grădiniță.

Am luat lista fără să spun nimic. Dar în sufletul meu ceva se schimbase. În drum spre magazin, am trecut pe lângă o cafenea nou deschisă. M-am oprit și am intrat. Era pentru prima dată în ani de zile când făceam ceva doar pentru mine. Am comandat o cafea și am privit oamenii din jur: femei care râdeau, bărbați care citeau ziarul. M-am simțit invizibilă și totuși liberă.

În acea zi am întârziat acasă. Ilinca m-a întâmpinat cu fața acră: — Unde ai fost? Copiii au plâns după tine!

— Am avut nevoie de puțin timp pentru mine, am spus încet.

A izbucnit: — Pentru tine? Dar tu nu ai timp pentru tine! Tu ești aici ca să ne ajuți!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. — Nu mai sunt slujnica voastră! am strigat. Am dreptul să trăiesc și eu!

Vlad a venit din sufragerie, alarmat de țipete. — Ce se întâmplă aici?

— Mama ta nu mai vrea să ne ajute! a spus Ilinca printre dinți.

M-am uitat la fiul meu și am văzut în ochii lui aceeași neputință pe care o simțisem ani la rând. — Vlad, nu vreau să plec, dar nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi invizibilă.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Copiii mă priveau nedumeriți, Doru nu spunea nimic, iar Ilinca mă ignora complet. M-am simțit vinovată, dar și eliberată.

Într-o seară, Vlad a venit la mine în cameră. — Mamă… îmi pare rău că nu am văzut cât te-ai sacrificat pentru noi. Dar… avem nevoie de tine.

— Și eu am nevoie de mine, Vlad. Nu pot să mă pierd cu totul doar ca voi să fiți bine.

A dat din cap trist și a ieșit fără să spună nimic.

În zilele următoare am început să ies mai des din casă. Am mers la bibliotecă, la plimbare prin parc, chiar și la un curs de pictură organizat la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut alte femei ca mine: Maria, care își crescuse singură cei trei copii; Elena, care fusese profesoară și acum era ignorată de propriii nepoți; Viorica, care plângea în fiecare seară după ce soțul ei murise și copiii nu o mai vizitau.

Am început să povestim despre viețile noastre și mi-am dat seama că nu sunt singură. Câte mame nu ajung să fie doar „servitoarele” familiei lor? Câte femei nu se pierd pe sine în numele iubirii?

Într-o zi, Ilinca a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Nu știu cum să mă descurc fără tine… Dar nici nu vreau să te pierd.

Am luat-o de mână și i-am spus: — Nu mă pierzi dacă mă lași să fiu eu însămi.

A început să plângă în hohote și mi-a mărturisit cât de greu îi este să fie mamă tânără, cât de mult o apasă presiunea de a fi perfectă. Pentru prima dată am văzut-o ca pe o femeie speriată, nu ca pe o rivală.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Am început să împărțim treburile casei, să vorbim deschis despre ce ne doare. Vlad a început să petreacă mai mult timp cu copiii lui, iar Doru… ei bine, Doru încă se uită la televizor, dar uneori mă întreabă dacă vreau să mergem împreună la piață.

Nu e totul perfect. Sunt zile când mă simt din nou invizibilă sau când Ilinca cade pradă vechilor obiceiuri. Dar acum știu cine sunt și ce merit.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să spunem „ajunge”? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne recâștigăm demnitatea? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să facă primul pas.