Testamentul care ne-a destrămat familia

— Mama, tata, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vocea Ioanei, fiica noastră cea mare, a spart liniștea din sufragerie ca un ciob de sticlă. Era o seară de duminică, iar eu și Sorin, soțul meu, tocmai terminaserăm de strâns masa. Rareș, fratele ei mai mic, stătea cu ochii în telefon, dar la auzul tonului ei a ridicat privirea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când copiii veneau cu pretenții sau întrebări incomode, dar de data asta era ceva diferit în aer.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Vrem să știm dacă aveți testament. Și dacă nu, să faceți unul. Nu e normal să trăim cu incertitudinea asta, a continuat ea, privindu-ne pe rând.

Sorin a oftat adânc și s-a lăsat pe spate în fotoliu. Eu am simțit cum mă ia cu amețeală. Testament? Copiii noștri, care abia au trecut de treizeci de ani, ne cer să ne gândim la moarte? Am simțit un val de furie și tristețe în același timp.

— De ce vă interesează asta acum? Nu suntem pe patul de moarte! am izbucnit fără să vreau.

Rareș a dat din umeri:

— Nu e vorba că vrem să muriți, dar am tot auzit la prieteni că s-au certat rău după ce au murit părinții lor. Vrem să fie clar pentru toată lumea.

Ioana a continuat:

— Și nu vrem să ajungem să ne urâm pentru niște apartamente sau bani. Dar trebuie să știm ce gândiți voi. Să nu fie surprize.

Am simțit cum mi se frânge inima. Toată viața am muncit pentru ei, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice plăcere personală doar ca să le fie lor bine. Iar acum tot ce contează e cine ia apartamentul din centru și cine rămâne cu casa de la țară?

Sorin a încercat să detensioneze atmosfera:

— Copii, nu e cazul să vă gândiți la asta acum. Suntem sănătoși, avem timp…

Dar Ioana l-a întrerupt:

— Tata, nu e vorba doar de voi. E vorba de noi toți. Vrem să știm că nu o să ajungem dușmani.

Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz și m-am ridicat brusc:

— Dacă asta vă preocupă cel mai mult, poate că am greșit undeva ca părinți!

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De afară se auzea lătratul unui câine și zgomotul tramvaiului care trecea pe bulevard. M-am gândit la copilăria mea în satul din Moldova, unde părinții mei nu aveau nimic de lăsat în urmă decât o casă bătrânească și câteva hectare de pământ. Niciodată nu ne-am certat pentru ele. Am împărțit totul cu dragoste și respect. Unde am greșit eu cu ai mei copii?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră familială. În zilele următoare, Ioana a trimis articole pe WhatsApp despre importanța testamentului, Rareș a început să facă glume acide despre „cine ia mobila bunicii”, iar eu și Sorin nu mai vorbeam decât despre asta.

— Tu ce vrei să faci? m-a întrebat el într-o noapte târzie.

— Nu știu… Parcă nu mai sunt copiii noștri. Parcă sunt niște străini care vor să împartă prada.

— Poate că am pus prea mult accent pe bani și pe avere…

— Sau poate că societatea i-a schimbat. Toți vor siguranță, nimeni nu mai are răbdare.

Am început să mă uit altfel la copiii mei. Să le analizez fiecare gest, fiecare privire. Oare chiar nu ne iubesc decât pentru ce le putem lăsa?

Într-o zi, Ioana a venit singură la mine.

— Mama, știu că te-am supărat. Dar nu vreau să ajungem ca familia Mariei — nu-și mai vorbesc frații de trei ani din cauza moștenirii.

Am oftat și i-am luat mâna în a mea.

— Ioana, tu știi cât am muncit pentru voi? Cât am renunțat?

— Știu, mamă… Dar tocmai de aia vreau să fie totul clar. Să nu se piardă tot ce ați făcut voi din cauza unor certuri prostești.

Am simțit că poate are dreptate. Dar tot nu puteam trece peste sentimentul că suntem reduși la niște bunuri materiale.

Într-o altă seară, Rareș a venit la noi cu iubita lui, Andreea.

— Voi vă dați seama că dacă nu faceți testament și Doamne ferește pățiți ceva, statul poate lua tot? Sau ajungem noi să ne certăm ca niște nebuni?

Andreea a încercat să-l tempereze:

— Rareș, lasă-i pe ai tăi să decidă când sunt pregătiți…

Dar el a continuat:

— Nu vreau să mă trezesc că Ioana zice că i se cuvine mai mult pentru că e fata cea mare! Sau că eu rămân cu casa de la țară care nici măcar nu-mi place!

Am simțit cum mi se taie respirația. Era clar: nu era doar o discuție teoretică. Era deja o luptă surdă între ei.

În cele din urmă, eu și Sorin am mers la notar. Am făcut testamentul. Am împărțit totul egal între ei, cu clauze clare pentru fiecare bun. Când le-am spus copiilor, reacția lor a fost ciudată: un fel de ușurare amestecată cu jenă.

— Mulțumim… a spus Ioana încet.

Rareș a dat din cap fără să spună nimic.

Dar liniștea aceea caldă care era odată între noi s-a risipit pentru totdeauna. Acum fiecare masă în familie e încărcată de tăceri grele și priviri furișe.

Mă întreb adesea: oare am greșit undeva? Oare dragostea de părinte se măsoară în acte notariale? Sau poate că lumea s-a schimbat și noi n-am știut să ținem pasul?

Voi ce credeți? E normal ca grija pentru viitor să distrugă prezentul unei familii?