„Ajunge cu salata asta! Dă-mi o friptură sau plec!” – Povestea mea între două lumi
— Vlad, ai pus iar sare în salată? Glasul Irinei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, în timp ce eu încerc să ascund pliculețul de sare sub șervet. Mă uit la ea, cu ochii mari, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. — Doar un pic, Irina, altfel nu are niciun gust…
Ea oftează și-și trece mâna prin părul blond, scurt, semn că e pe cale să țină o prelegere. — Vlad, ți-am mai spus, sarea nu face bine! Și nici carnea aia de la supermarket. Uite, am găsit o rețetă nouă de quinoa cu sfeclă și semințe de dovleac. O să-ți placă, promit!
Înghit în sec. De două luni, de când Irina a descoperit grupurile de nutriție de pe Facebook, viața mea s-a transformat într-un coșmar vegetal. Nu mai există ciorbă de burtă, nu mai există sarmale, nici măcar o amărâtă de omletă cu șuncă. Totul e verde, totul e crud, totul e… fără gust.
La început, am încercat să mă adaptez. Am zis că e doar o fază, că o să-i treacă. Dar faza asta s-a transformat într-un stil de viață, iar eu, Vlad, băiat crescut în Rahova cu bunici la țară, mă simt ca un leu în cușcă.
— Vlad, ai terminat salata? Hai, că se răcește supa de linte!
Mă uit la farfuria din fața mea. Frunze de kale, roșii cherry, semințe de in. Îmi vine să plâng. — Da, Irina, e… delicioasă.
Ea zâmbește, mulțumită, și-mi pune o mână pe umăr. — O să vezi, o să te simți mai bine. O să ai mai multă energie, o să slăbești, o să…
Nu mai aud. Gândul îmi zboară la terasa de la colț, unde, la prânz, băieții de la birou comandă mici și ceafă de porc. Mirosul de grătar îmi bântuie visele.
A doua zi, la birou, mă așez la masă cu Andreea și Costin. — Vlad, vii cu noi la prânz? Azi au pulpă de porc la grătar!
Simt cum mi se aprind obrajii. — Da, vin! Dar să nu-i spuneți Irinei, da?
Andreea râde. — Ce, te ține la regim?
— Mai rău, mă ține la verdețuri!
Costin mă bate pe spate. — Lasă, frate, că și eu am trecut prin asta cu nevastă-mea. Trece, o să vezi.
La terasa de la colț, comand o friptură mare, cu cartofi prăjiți și muștar. Când mușc din carne, simt că revin la viață. — Asta e viață, nu ce mănânc acasă!
Seara, când ajung acasă, Irina mă întâmpină cu un smoothie verde. — Am pus spanac, avocado și spirulină! Bea, că e sănătos!
Înghit cu greu, încercând să nu mă strâmb. — Mulțumesc, Irina.
Într-o seară, după ce am ascuns la gunoi o porție de supă de linte, primesc un telefon de la mama. — Vlad, nu mai vii pe la noi? Am făcut sarmale!
Îmi vine să plâng. — Vin, mamă, vin mâine!
Când ajung, tata mă întâmpină cu o halbă de bere și o farfurie plină de cârnați. — Ia, băiete, să vezi ce-a făcut maică-ta!
Mă simt din nou acasă. Râdem, povestim, mâncăm. Dar când mă întorc la Irina, mă simt vinovat. O iubesc, dar nu mai pot.
Într-o seară, după ce am refuzat a treia porție de salată, Irina mă privește lung. — Vlad, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu.
Ezit. — Irina, nu mai pot. Mă simt ca un iepure. Mi-e dor de mâncarea de acasă, de gustul copilăriei.
Ea oftează. — Dar eu vreau să trăim sănătos, să fim bine. Nu înțelegi?
— Înțeleg, dar nu pot să renunț la cine sunt. Nu pot să trăiesc doar cu frunze.
Se lasă o liniște grea. — Poate că nu suntem făcuți să fim împreună, Vlad.
Mă uit la ea, cu inima strânsă. — Poate că nu.
În noaptea aia, nu dorm. Mă gândesc la Irina, la mine, la tot ce am încercat să fiu pentru ea. Dar cine sunt eu, dacă nu pot să fiu eu însumi?
A doua zi, la birou, Andreea mă întreabă: — Ce faci, Vlad? Pari abătut.
— Nu știu, Andreea. Parcă nu mai știu cine sunt. Să renunț la cineva pentru o friptură? Sau să renunț la mine pentru cineva?
Mă uit pe geam, la oamenii grăbiți, la viața care merge înainte. Oare câți dintre noi trăim cu adevărat așa cum vrem? Sau ne prefacem, doar ca să nu rănim pe alții?
Poate că nu e vorba doar de mâncare. Poate că e vorba de cine suntem și de cât suntem dispuși să sacrificăm pentru ceilalți. Voi ce ați face în locul meu? Ați renunța la voi pentru cineva pe care-l iubiți? Sau ați lupta să rămâneți voi înșivă, chiar dacă asta înseamnă să pierdeți?