Alegerea lui Mihai: Singurătatea ca Refugiu

„De ce nu te recăsătorești, Mihai?” mă întreabă Andrei, prietenul meu din copilărie, în timp ce ne așezăm pe banca din parc. Era o zi de toamnă târzie, iar frunzele cădeau în jurul nostru ca niște amintiri vechi. Îmi întorc privirea spre el și zâmbesc amar. „Nu e atât de simplu cum pare, Andrei.”

Andrei își aprinde o țigară și îmi aruncă o privire curioasă. „Dar ai putea să fii fericit din nou. Ai putea să găsești pe cineva care să-ți fie alături.”

Îmi trec mâna prin părul grizonat și oftează adânc. „Am fost căsătorit timp de douăzeci de ani, Andrei. Douăzeci de ani în care am crezut că am totul. Dar când Ana a plecat, am realizat că nu mai știu cine sunt fără ea.”

„Dar asta a fost acum cinci ani! Nu crezi că e timpul să mergi mai departe?” insistă el.

„Poate că da”, răspund eu, „dar nu vreau să mă grăbesc într-o altă relație doar pentru că societatea crede că așa ar trebui să fac. Am nevoie de timp să mă regăsesc.”

Andrei își scutură capul, neîncrezător. „Dar ai putea să întâlnești pe cineva de vârsta ta, cineva care să înțeleagă prin ce ai trecut.”

„Și ce dacă are 45 de ani?” întreb eu retoric. „Vârsta nu garantează înțelegerea sau compatibilitatea. Am întâlnit femei care păreau perfecte pe hârtie, dar nu am simțit niciodată acea conexiune adevărată.”

Andrei oftează și își aruncă țigara pe jos, stingând-o cu piciorul. „Mihai, nu vreau să te văd singur pentru tot restul vieții tale.”

„Nu sunt singur”, îi răspund calm. „Am prieteni, am familia mea, am pasiunile mele. Și cel mai important, am liniștea mea.”

Îmi amintesc de serile petrecute singur în apartamentul meu micuț din București, cu o carte bună și un pahar de vin roșu. Îmi place să mă pierd în poveștile altora, să trăiesc vieți diferite prin cuvinte scrise. Este un refugiu pe care nu l-aș schimba pentru nimic.

„Dar nu te simți uneori singur?” întreabă Andrei cu o voce mai blândă.

„Desigur că da”, recunosc eu. „Dar am învățat să îmbrățișez acea singurătate. E o parte din mine acum. Și poate că într-o zi voi întâlni pe cineva care să-mi schimbe perspectiva, dar până atunci, sunt mulțumit cu ceea ce am.”

Andrei mă privește lung și dă din cap încet. „Ești un om complicat, Mihai.”

Zâmbesc și îi dau o palmă prietenească pe umăr. „Poate că sunt. Dar asta e viața mea acum și sunt împăcat cu ea.”

Ne ridicăm de pe bancă și începem să ne plimbăm prin parc, lăsând frunzele să foșnească sub pașii noștri. În timp ce ne îndepărtăm de locul nostru obișnuit de întâlnire, mă gândesc la toate momentele care m-au adus aici.

Am avut o viață plină de suișuri și coborâșuri, dar fiecare experiență m-a modelat în omul care sunt astăzi. Poate că nu am ales calea convențională, dar este calea mea.

„Oare chiar trebuie să ne conformăm așteptărilor altora pentru a fi fericiți?” mă întreb în gând, lăsând întrebarea să plutească în aerul rece al toamnei.