Am dat afară soțul și socrii din casă. Nu regret nimic.

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea lui Radu răsuna în sufragerie, spartă de oboseală și frustrare. Mă uitam la el, la bărbatul cu care credeam că voi îmbătrâni, și nu-l mai recunoșteam. Era doar o umbră a omului pe care îl iubisem cândva. Socrii mei, Maria și Ion, stăteau pe canapea, cu privirile în pământ. De două luni locuiau cu noi, după ce sănătatea și bătrânețea îi forțaseră să lase casa din sat și să vină la oraș. La început am zis că e o perioadă scurtă, că îi ajutăm până își revin. Dar perioada scurtă s-a transformat într-un coșmar fără sfârșit.

Totul a început într-o seară de iarnă, când Radu a venit acasă cu ochii roșii de la frig și de la lacrimi. „Tata nu mai poate, Elena. A căzut iar pe gheață. Mama nu se descurcă singură. Trebuie să-i aducem aici.” Am simțit un nod în gât, dar am zis „Da”, pentru că așa face o soție bună, nu? Îi ajuți pe cei dragi, chiar dacă știi că va fi greu. Dar nu știam cât de greu avea să fie.

Primele zile au fost suportabile. Maria gătea, Ion se uita la televizor. Dar încet-încet, casa mea a devenit a lor. Maria schimba ordinea lucrurilor în bucătărie, Ion comenta la orice făceam. „Nu așa se spală vasele, Elena. Nu așa se face ciorba.” Radu era prins între noi, încercând să împace pe toată lumea. Dar eu simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Mă trezeam noaptea și plângeam în baie, cu palma la gură să nu mă audă nimeni.

Într-o zi, când am ajuns acasă de la muncă, am găsit-o pe Maria cotrobăind prin sertarele mele. „Căutam niște șervețele, dragă. Dar ce-i aici? De ce ai atâtea creme?” Am simțit cum îmi fierbe sângele. „Sunt ale mele, Maria. Te rog să nu mai umbli prin lucrurile mele.” S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină. „Nu te supăra, dar aici e casa lui Radu, nu?”

Asta a fost picătura care a umplut paharul. În seara aceea, am încercat să vorbesc cu Radu. „Nu mai pot, Radu. Simt că nu mai am loc în propria mea casă. Mama ta mă controlează, tata tău mă judecă. Te rog, ajută-mă!” Dar el doar a oftat și a zis: „Sunt părinții mei, Elena. Ce vrei să fac? Să-i dau afară?”

Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Orice discuție se transforma într-o ceartă. Maria și Ion ascultau din sufragerie, iar eu simțeam cum mă prăbușesc. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plec, dar unde să mă duc? Era casa mea, apartamentul pentru care muncisem ani de zile. De ce să plec eu?

Într-o dimineață, am găsit-o pe Maria plângând în bucătărie. „Nu vreau să-ți stric viața, Elena. Dar nu avem unde să mergem. La sat nu mai putem, aici nu suntem bineveniți.” M-am uitat la ea și am simțit milă, dar și furie. Nu era vina mea că viața lor ajunsese aici. Nu era vina mea că Radu nu știa să pună limite.

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare. Radu nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Maria și Ion se fereau de mine. Mă simțeam ca o intrusă în propria casă. Într-o seară, când am ajuns acasă, i-am găsit pe toți trei la masă, râzând. M-am simțit exclusă, ca și cum nu mai făceam parte din familia mea. Am intrat în dormitor și am izbucnit în plâns.

A doua zi, am luat o decizie. Am sunat-o pe mama. „Nu mai pot, mamă. Ori pleacă ei, ori plec eu.” Mama a tăcut o clipă, apoi mi-a zis: „E casa ta, Elena. Nu lăsa pe nimeni să te dea afară din viața ta.”

Seara, am intrat în sufragerie și am spus cu voce tare, tremurând: „Vreau să plecați. Toți trei. Nu mai pot trăi așa. Vreau casa mea înapoi, viața mea înapoi. Dacă nu plecați, plec eu și nu mă mai întorc.”

Maria a început să plângă, Ion s-a ridicat nervos: „Cum poți să ne faci asta? Suntem bătrâni, nu avem unde să mergem!” Radu s-a uitat la mine cu ură: „Ești egoistă, Elena. Nu mă așteptam la asta de la tine.”

Am rămas fermă. „Nu mai e vorba de egoism. E vorba de supraviețuire. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. Dacă nu înțelegeți, nu mai am ce să vă spun.”

Au plecat după două zile. Radu a plecat cu ei, fără să se uite înapoi. Am rămas singură, într-o casă care părea prea mare, prea goală. Primele zile au fost cumplite. Mă simțeam vinovată, mă simțeam singură. Dar încet-încet, am început să respir din nou. Am început să-mi regăsesc liniștea, să mă bucur de lucrurile mici: o cafea băută în liniște, o carte citită fără întreruperi, o baie lungă fără să bată nimeni la ușă.

Uneori mă gândesc la Radu. Oare mă urăște? Oare regretă? Dar apoi îmi amintesc cât de rău îmi era, cât de mult mă pierdusem pe mine însămi. Și știu că am făcut ce trebuia. Poate că nu sunt o soție bună după standardele altora, dar sunt o femeie care a ales să nu se mai sacrifice pentru alții.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc așa, în tăcere, sacrificându-se pentru binele altora? Câte dintre voi ați avut curajul să spuneți „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?