Am dat afară soțul și socrii – și nu regret nimic

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsuna prin bucătărie, iar farfuria pe care o ținea în mână tremura vizibil.

Stăteam sprijinită de chiuvetă, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. În sufragerie, mama lui, doamna Mariana, bombănea ceva despre cât de dezordonată e casa și cum nu se gătește la noi ca la ea acasă. Tata-socru, domnul Ion, răsfoia ziarul și ofta teatral de fiecare dată când făceam cel mai mic zgomot. Era o seară obișnuită în apartamentul nostru din Drumul Taberei, dar pentru mine era picătura care umplea paharul.

— Elena, nu poți să-i vorbești mamei mele așa! — a continuat Radu, ridicând tonul. — E casa noastră, dar trebuie să avem respect!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Respect? De câte ori am înghițit în sec când doamna Mariana îmi critica mâncarea sau când domnul Ion făcea glume despre salariul meu de educatoare? De câte ori am zâmbit fals la mesele de duminică, când eram comparată cu fosta iubită a lui Radu, „draga de Simona, care știa să facă sarmale ca la carte”?

În acea seară, după ce am strâns masa singură, iar Radu s-a retras la televizor cu părinții lui, am simțit că nu mai pot respira. M-am dus pe balcon și am privit blocurile gri, luminile intermitente ale orașului și am plâns în tăcere. M-am gândit la mama mea, la cât de mult s-a sacrificat pentru mine și la cât de mult mi-a spus să nu accept niciodată să fiu pusă la colț. Dar eu ce făceam? Acceptam umilință după umilință.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, doamna Mariana deja își făcea de lucru printre oale.

— Elena, ai uitat să pui sare în ciorbă. Și ai lăsat vasele nespălate aseară. Nu știu cum te rabdă Radu…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Doamnă Mariana, vă rog frumos să nu mai vorbiți așa cu mine în casa mea!

A rămas blocată câteva secunde, apoi a început să țipe:

— Cum vorbești tu cu mine? Eu am crescut un bărbat adevărat! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Radu a apărut în ușă, somnoros:

— Ce se întâmplă aici?

— Radu, eu nu mai pot trăi așa! Ori pleacă părinții tăi din casa noastră, ori plec eu!

A urmat o tăcere grea. Domnul Ion a venit și el din sufragerie.

— Elena, nu te mai agita atâta. Ești prea sensibilă.

— Nu sunt sensibilă! Sunt obosită! — am izbucnit eu. — De ani de zile încerc să vă mulțumesc pe toți și nu e niciodată suficient! Nu mai vreau să trăiesc așa!

Radu s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Nu poți să-mi dai afară părinții!

— Ba pot! Și o fac acum! — vocea mea tremura, dar nu de frică, ci de furie.

Am început să le strâng lucrurile din camera de oaspeți. Doamna Mariana plângea și mă acuza că îi destram familia. Domnul Ion bombănea că „așa-s femeile din ziua de azi”. Radu încerca să mă oprească, dar pentru prima dată în viața mea nu l-am ascultat.

Le-am pus bagajele la ușă. Am chemat un taxi și le-am spus clar: „Vă rog să plecați. Aveți unde merge. Eu nu mai pot.”

După ce au plecat, Radu a rămas în pragul ușii, cu ochii roșii.

— Nu pot să cred că ai făcut asta…

— Nici eu nu pot să cred că am avut atâta răbdare până acum.

A doua zi dimineață, Radu mi-a spus că pleacă la părinții lui „până mă liniștesc”. Nu s-a mai întors niciodată.

Au trecut trei luni de atunci. La început a fost liniște. Prea multă liniște. M-am simțit vinovată, apoi eliberată. Prietenele mele m-au felicitat pentru curaj. Mama mi-a spus că e mândră de mine. Dar uneori, noaptea, mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă n-ar fi trebuit să mai încerc puțin. Să mai rabd puțin.

Dar apoi îmi amintesc serile în care plângeam singură pe balcon și zilele în care eram invizibilă în propria mea casă.

Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Mă întreb: câte femei mai trăiesc astăzi ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?