Am dat casa mea celor mai buni prieteni — azi regret mai mult decât orice

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ana! Cum să le dai cheia casei tale?
Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, plină de reproșuri. Mă uitam la pereții goi ai apartamentului meu din Timișoara, unde fiecare colț părea să poarte o rană nouă. Tapetul era smuls, parchetul zgâriat, iar în bucătărie mirosea a mucegai.
— Mamă, sunt prietenii mei cei mai buni… Irina și Vlad au trecut printr-o perioadă grea. Nu puteam să-i las pe drumuri.
— Prietenii adevărați nu-ți distrug casa, Ana!
Am închis ochii, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi aminteam perfect ziua în care Irina m-a sunat plângând. Vlad își pierduse serviciul, chiria lor crescuse peste noapte, iar băiețelul lor, Matei, avea nevoie de un loc stabil.
— Ana, nu știm ce să facem… Nu avem unde merge. Te rugăm, doar câteva luni, până ne punem pe picioare!
Nu am stat pe gânduri. Am împachetat tot ce aveam mai de preț, am lăsat cheile pe masă și le-am spus: „Casa e a voastră cât aveți nevoie.”
Primele luni au fost liniștite. Irina îmi trimitea mesaje: „Totul e bine, mulțumim din suflet!” Uneori primeam poze cu Matei jucându-se în camera mea de copil. Mă bucuram că pot ajuta.
Apoi au început să apară semnele. Vecina de la trei m-a sunat:
— Ana, nu vreau să mă bag, dar e gălăgie mare la tine seara… Și am văzut niște oameni străini intrând des.
Am dat vina pe stresul lor și pe copil. Dar când am venit într-o vizită neanunțată, am găsit apartamentul într-o stare jalnică. Pe masa din sufragerie erau sticle goale de bere, iar pereții erau mâzgăliți cu carioci colorate. Irina părea obosită, iar Vlad abia m-a privit în ochi.
— Ne pare rău, Ana… Matei e foarte energic și…
— Și mobila ruptă? Și găurile din ușă?
Irina a început să plângă. Vlad a ridicat din umeri:
— O să reparăm totul, promit!
Am plecat cu inima grea. Mama avea dreptate: poate că am fost prea naivă. Dar încă speram că lucrurile se vor îndrepta.
Lunile au trecut și promisiunile au rămas doar vorbe goale. Chiria întârzia tot mai des, iar la fiecare apel primeam scuze: „Ne-au tăiat din salariu”, „Matei a fost bolnav”, „Vlad încă nu și-a găsit de lucru”.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama la telefon, am decis să merg neanunțată la apartament. Am bătut la ușă și am auzit voci necunoscute râzând tare. Când mi-au deschis, am văzut încă doi bărbați pe canapea, cu țigări aprinse și muzica dată la maxim. Irina era palidă, iar Vlad părea că nici nu mă recunoaște.
— Ce se întâmplă aici?
— Sunt prieteni de-ai lui Vlad… Doar stau puțin…
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am cerut să elibereze apartamentul în două săptămâni. Au început rugămințile, lacrimile, amenințările voalate: „Dacă ne dai afară acum, unde să mergem cu copilul?”
Am cedat încă o dată. Dar când am revenit după două săptămâni, apartamentul era gol — și devastat. Pereții scrijeliți, mobila ruptă, frigiderul lăsat deschis și un miros greu de mucegai peste tot. Nici urmă de chei sau de vreo scrisoare de rămas bun.
Am stat pe podeaua rece și am plâns ore întregi. M-am simțit trădată nu doar ca proprietar, ci ca om care a crezut orbește în prietenie.
Mama a venit a doua zi și m-a găsit printre cutii și resturi de mobilă.
— Ana, trebuie să fii mai atentă cu cine ai încredere…
— Dar dacă nu poți avea încredere în cei mai buni prieteni ai tăi, atunci în cine?
Au trecut luni până am reușit să repar totul. Am cheltuit toți banii puși deoparte pentru concediu și am muncit nopți întregi să curăț urmele trecutului.
Irina mi-a scris o singură dată: „Îmi pare rău pentru tot… N-am vrut să ajungem aici.” Nu i-am răspuns niciodată.
Acum stau pe același covor vechi din sufragerie și mă uit la pereții proaspăt vopsiți. Casa mea e din nou a mea — dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.
Mă întreb: oare merită să mai crezi în oameni după ce ai fost trădat atât de dureros? Sau trebuie să-ți ridici ziduri în jurul inimii ca să te protejezi?