„Am depus actele de divorț după vacanța la mare cu soacra”

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să fiu bătaia de joc a mamei tale! am izbucnit într-o seară, în balconul apartamentului de la Eforie Nord, cu valurile mării răsunând undeva în fundal.

Livia s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi, ca și cum nu ar fi înțeles nimic. Dar știa. Știa prea bine ce se întâmplase în ultimele zile. Soacra mea, doamna Stanciu, era genul acela de femeie care nu-și putea imagina că cineva ar putea avea altă părere decât ea. Totul trebuia să fie după cum voia ea: unde mergem la plajă, ce mâncăm, la ce oră ne trezim, chiar și cu cine vorbim pe plajă.

— Ești prea sensibil, Vlad. Mama doar vrea să ne fie bine, a șoptit Livia, evitând să mă privească.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Aveam 38 de ani și era a doua mea căsnicie. După eșecul cu Irina, fosta mea soție, crezusem că am găsit în Livia un refugiu. Și ea venea după un divorț dureros. Ne-am agățat unul de altul ca doi naufragiați, convinși că împreună putem construi ceva solid. Dar nu luasem în calcul un lucru: bagajul pe care îl aduce fiecare dintre noi.

Vacanța asta la mare fusese ideea Liviei. „Hai să mergem cu mama, îi prinde bine aerul sărat”, spusese ea. Am acceptat fără tragere de inimă, dar nu voiam să par egoist. Încă din prima zi, soacra mea a început să-și arate colții.

— Vlad, nu știi să alegi pepenele! Lasă-mă pe mine! — mi-a smuls fructul din mână la tarabă.

— Vlad, nu vezi că ai pus prea mult ulei în salată? — mi-a luat lingura din mână.

— Vlad, nu te pricepi nici la făcut cafea! — și-a turnat singură apă în ibric.

În fiecare zi, câte o umilință măruntă. Livia râdea sau dădea ochii peste cap, dar niciodată nu-i lua apărarea. Într-o seară, după ce am încercat să-i spun Liviei că mă simt exclus din propria familie, m-a privit ca și cum aș fi cerut imposibilul.

— Vlad, mama e singură de când a murit tata. Nu știu ce vrei să fac…

— Să fii de partea mea! Să-mi spui că mă vezi! Că nu sunt invizibil!

A tăcut. În tăcerea aia am simțit cum se rupe ceva între noi.

Într-o dimineață, am ieșit pe plajă singur. Am stat pe mal și am privit valurile. Mi-am amintit de tata, care mereu îmi spunea: „Bărbatul trebuie să știe când să plece.” Dar eu nu știam dacă pot pleca. Mă simțeam vinovat față de Livia. Știam cât de mult suferise după primul divorț. Știam că și eu eram doar o piesă dintr-un puzzle pe care încerca să-l refacă.

Seara aceea a fost decisivă. Soacra a venit la mine cu un zâmbet fals:

— Vlad, poate ar trebui să te gândești dacă ești potrivit pentru familia noastră…

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge stomacul. Am răspuns calm:

— Poate că aveți dreptate.

În noaptea aceea am dormit pe canapea. Livia nu a venit lângă mine. Am auzit-o plângând în baie, dar nu am avut puterea să mă ridic.

Când ne-am întors acasă la București, totul era schimbat. Livia era distantă, eu eram nervos și tăcut. Soacra suna zilnic și îi spunea Liviei cât de mult a suferit ea la mare din cauza „comportamentului meu”.

Într-o duminică dimineață, după o ceartă banală despre cine duce gunoiul, am simțit că nu mai pot respira în casa aceea. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Vlad, dacă nu ești fericit, pleacă! Nu te mai sacrifica pentru nimeni! mi-a spus ea.

Am depus actele de divorț două zile mai târziu. Livia a încercat să mă oprească:

— Vlad, te rog… putem încerca din nou! Mama va sta mai puțin cu noi…

Dar eu știam că răul fusese făcut. Nu era doar despre soacră sau despre vacanța la mare. Era despre faptul că nu mai aveam loc în viața Liviei decât ca un accesoriu tolerat. Era despre faptul că nu mă mai regăseam pe mine însumi.

Au trecut luni de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea cu gustul amar al eșecului. Dar mă uit în oglindă și văd un bărbat care a avut curajul să spună „ajunge”.

Mă întreb uneori: câți dintre noi rămânem în relații doar de frica singurătății sau din rușinea de a recunoaște că am greșit din nou? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu așteptările celorlalți?