Am încetat să-mi mai ajut financiar fiul, iar acum nu-mi mai văd nepoata: Povestea unei mame care a pierdut totul pentru dragostea de copil

— Mamă, nu știu ce să-ți mai spun. Dacă nu poți să mă ajuți, atunci nu mai are rost să vii pe la noi, mi-a spus Vlad, fiul meu, cu o răceală în glas pe care nu i-o cunoșteam. Era o seară de martie, vântul bătea printre crengile goale ale copacilor, iar eu stăteam pe holul apartamentului său din Drumul Taberei, cu sacoșa de cumpărături în mână și inima strânsă ca un pumn. Pe fundal, o auzeam pe Mara, nepoata mea, râzând în camera ei, fără să știe că lumea mea tocmai se prăbușea.

Toată viața am muncit pentru Vlad. Am fost vânzătoare la alimentara din cartier, am făcut curățenie la școală, am spălat scări, am cusut la comandă pentru vecine, orice, numai să nu-i lipsească nimic. Când a intrat la facultate, am simțit că tot efortul meu a meritat. Îmi amintesc și acum cum am plâns de bucurie când l-am văzut în robă, la absolvire. Dar după ce s-a căsătorit cu Irina, lucrurile au început să se schimbe. Nu știu dacă era influența ei sau doar faptul că Vlad a crescut și a devenit alt om, dar parcă nu mai era băiatul meu blând și recunoscător.

— Mamă, știi cât costă grădinița privată? Și chiria s-a scumpit, și facturile… Nu poți să ne mai ajuți cu ceva?

Așa începeau discuțiile noastre, aproape săptămânal. Îi trimiteam bani din pensia mea, uneori rămânând cu doar câteva sute de lei pentru mine. Mă mulțumeam cu pâine și ceai, doar să știu că Mara are tot ce-i trebuie. Dar, la un moment dat, corpul meu a cedat. Am ajuns la spital cu tensiunea 20, iar medicul mi-a spus clar: „Doamnă, dacă nu vă odihniți și nu mâncați cum trebuie, nu mai apucați să vă vedeți nepoata crescând.”

Când i-am spus lui Vlad că nu mai pot să-l ajut, că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere, a tăcut. Apoi, a început să mă evite. Nu mă mai suna, nu mă mai invita la zile de naștere, nu-mi mai trimitea poze cu Mara. Am încercat să-l sun, dar nu răspundea. I-am scris mesaje, dar nu primeam decât răspunsuri scurte, seci: „Suntem ocupați.”

Într-o zi, am mers neanunțată la ei. Am bătut la ușă, cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis, cu Mara agățată de piciorul ei. — Bună ziua, doamnă Elena. Vlad nu e acasă. Și noi tocmai ieșim. Poate altă dată, a spus, trăgând ușa după ea. Mara m-a privit cu ochii mari, întrebători, dar Irina a tras-o repede după ea. Am rămas pe palier, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Seara, am găsit curajul să-l sun din nou pe Vlad. — Mamă, nu înțelegi că avem nevoie de ajutor? Dacă nu poți, nu te mai băga. Nu vreau să aud reproșuri. Și, te rog, nu mai veni pe la noi fără să anunți, mi-a spus, cu vocea tăioasă. Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să-i explic că nu vreau decât să-mi văd nepoata, să-i aduc o prăjitură, să-i citesc o poveste?

Au trecut luni. Am început să mă izolez. Vecinele mă întrebau de Mara, iar eu le zâmbeam forțat, spunând că e ocupată cu școala. În fiecare zi, mă uitam la pozele cu ea, de când era mică, și mă rugam să nu mă uite. Am încercat să vorbesc cu preotul de la biserică, să-i cer un sfat. — Doamnă Elena, iertarea e grea, dar trebuie să vă păstrați credința. Poate, cu timpul, Vlad va înțelege, mi-a spus el, dar cuvintele lui nu mi-au adus alinare.

Într-o zi, am primit un telefon de la sora mea, Mariana. — Elena, nu poți să lași lucrurile așa. Du-te la ei, vorbește cu Irina, cu Vlad, fă ceva! Dar ce să fac? Să mă umilesc din nou? Să le spun că nu mai am bani, dar am dragoste de dat?

Am încercat să-i scriu Mariei, nepoatei mele, pe WhatsApp. „Bunica te iubește mult. Mi-e dor de tine.” Nu mi-a răspuns. Poate Irina i-a interzis să vorbească cu mine. Poate Vlad i-a spus că nu mai exist pentru ei. Mă simțeam ca o fantomă, uitată de toți.

În Ajunul Crăciunului, am lăsat un pachet la ușa lor: o păpușă croșetată de mine, o carte de povești și o scrisoare pentru Mara. Nu știu dacă a primit-o. Nu am primit niciun semn. Sărbătorile au trecut în tăcere, cu televizorul pornit și sufletul gol.

Uneori, mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare, poate l-am răsfățat prea mult pe Vlad. Poate că, dacă aș fi fost mai dură, ar fi învățat să aprecieze ce are. Dar nu pot să-mi neg dragostea de mamă. Am făcut totul pentru el, iar acum, la bătrânețe, mă simt folosită și abandonată.

Odată, la piață, am întâlnit-o pe doamna Stancu, o fostă colegă de serviciu. — Elena, să nu-ți pierzi speranța. Copiii se mai răzgândesc, timpul vindecă. Dar eu nu mai am răbdare. Anii trec, sănătatea mă lasă, iar Mara crește fără să știe cât de mult o iubesc.

În fiecare seară, mă rog să primesc măcar un semn. O poză, un mesaj, o vizită scurtă. Dar liniștea e apăsătoare. Mă întreb dacă Vlad își va da seama vreodată cât rău mi-a făcut. Dacă Mara va întreba, într-o zi, de ce bunica nu mai vine. Dacă dragostea de mamă poate fi măsurată în bani.

Poate că, într-o zi, Vlad va înțelege că nu banii contează, ci dragostea, timpul petrecut împreună, amintirile. Până atunci, rămân cu dorul și cu întrebarea care nu-mi dă pace: oare, când copiii uită de părinți, cine îi mai învață ce înseamnă iubirea adevărată?

Voi ce ați face în locul meu? Ați mai încerca să vă apropiați sau ați lăsa timpul să decidă? Poate, împreună, găsim un răspuns…