Am leșinat la masa de Paște – Soțul meu nu m-a ajutat niciodată cu fetița noastră. Oare familia noastră mai are vreo șansă?

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot! — am șoptit printre dinți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu, în timp ce o legănam pe Ilinca în brațe, iar din bucătărie venea mirosul de friptură arsă. Era a treia oară când îi ceream ajutorul în ultimele două ore, dar el stătea pe canapea, cu ochii în telefon, râzând la un clip pe care i-l trimisese Vlad.

— Lasă, dragă, că te descurci tu. Eu nu mă pricep la astea cu copiii mici, ai văzut și tu — mi-a răspuns fără să se uite la mine.

Era a doua zi de Paște. Casa era plină: părinții mei, sora mea cu soțul și cei doi copii, părinții lui Sorin. Toți așteptau masa festivă, iar eu eram singura care alerga între bucătărie și camera copilului. Ilinca avea doar patru luni și plângea aproape tot timpul. Nu dormisem mai mult de două ore legate de când o născusem. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem înainte.

În timp ce încercam să scot tava din cuptor cu o mână și să o țin pe Ilinca cu cealaltă, mama a intrat în bucătărie.

— Livia, lasă-mă pe mine cu friptura! Du-te și odihnește-te puțin, draga mea. Ești albă la față.

— Nu pot, mamă… trebuie să pun masa… și Ilinca nu vrea la nimeni altcineva… — am bâiguit, simțind cum mi se înmoaie genunchii.

— Sorin! — a strigat mama către sufragerie. — Vino și ia-ți copilul!

Sorin a venit bombănind, a luat-o pe Ilinca ca pe un sac de cartofi și s-a întors la televizor. Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am început să aranjez farfuriile pe masă, dar totul se învârtea în jurul meu. O clipă mai târziu, am simțit că mă prăbușesc. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost vocea surorii mele:

— Livia! Ești bine?

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu toți ai mei deasupra mea. Ilinca plângea isteric în brațele soacrei mele. Sorin stătea într-un colț, cu privirea pierdută.

— Ai leșinat de oboseală! — mi-a spus tata cu voce blândă. — Trebuie să te odihnești.

Rușinea m-a năpădit. Toată lumea văzuse cât de slabă eram. Toată lumea văzuse că Sorin nu mă ajutase deloc.

După ce s-au liniștit spiritele și toți s-au așezat la masă fără mine, Sorin a venit lângă mine.

— Ce-ai vrut să demonstrezi? Că nu ești în stare să fii mamă? — mi-a spus încet, ca să nu audă ceilalți.

M-am uitat la el uluită. Nu-mi venea să cred că omul cu care îmi jurasem iubire veșnică putea fi atât de crud.

— Nu vreau să demonstrez nimic! Vreau doar să mă ajuți! Nu mai pot singură! — am izbucnit printre lacrimi.

— Toate femeile au crescut copii. Nu ești nici prima, nici ultima. Mama mea s-a descurcat cu trei! — a continuat el, ridicând din umeri.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. În acea clipă am știut că nu mai pot continua așa. Că nu vreau ca Ilinca să crească într-o familie unde mama ei e mereu obosită și tristă, iar tatăl ei absent.

Seara, după ce toți au plecat și casa era din nou goală, am stat pe marginea patului și am privit-o pe Ilinca cum doarme. Am plâns încet, ca să nu o trezesc. M-am gândit la toate momentele în care am sperat că Sorin se va schimba: când am rămas însărcinată și mi-a promis că va fi cel mai bun tată; când am născut și el a stat doar două ore la spital; când am venit acasă și el s-a refugiat în muncă sau la prieteni.

A doua zi dimineață i-am spus:

— Sorin, dacă nu vrei să fii parte din viața noastră, spune-mi acum. Nu mai pot trăi așa.

El a ridicat din umeri:

— Exagerezi. O să-ți treacă.

Dar nu mi-a trecut. Au urmat zile în care am vorbit tot mai puțin. El venea târziu acasă sau pleca devreme. Eu eram tot mai obosită și tot mai singură.

Într-o seară, sora mea m-a sunat:

— Livia, nu poți continua așa! Gândește-te la tine și la Ilinca. Dacă Sorin nu vrea să se implice, poate ar trebui să iei o decizie pentru voi două.

Am început să caut informații despre consiliere de cuplu. Am încercat să-i propun lui Sorin să mergem împreună la terapie.

— Eu nu sunt nebun! — a râs el disprețuitor.

M-am simțit din nou umilită și neînțeleasă. Dar ceva s-a schimbat în mine după acel episod de Paște. Am început să vorbesc mai mult cu mama și cu sora mea despre ce simt. Am început să ies cu Ilinca la plimbare prin parc, să cunosc alte mame care treceau prin aceleași lucruri ca mine.

Într-o zi, una dintre ele mi-a spus:

— Nu ești singură! Mulți bărbați cred că rolul lor se termină după ce copilul vine pe lume. Dar noi avem dreptul la sprijin și respect!

Am realizat că nu sunt defectă pentru că nu pot face totul singură. Că nu e vina mea că Sorin refuză să fie tată cu adevărat.

Acum mă gândesc serios dacă mai are rost să lupt pentru această familie sau dacă e timpul să-mi găsesc curajul să plec. Pentru mine și pentru Ilinca.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi îndrăznim să cerem ajutor sau să spunem „ajunge”? Ce ați face voi în locul meu?