Aripi frânte: O viață nouă după maturitate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei înguste, cu miros de ceai de tei și medicamente. Mama mă privea din fotoliul ei vechi, cu ochii stinși de boală, iar fiul meu, Vlad, stătea la masa plină de caiete, încercând să se prefacă că nu aude. Era ultima zi de liceu a lui Vlad, iar eu simțeam că viața mea se termină exact când a lui abia începea.

De ani de zile, tot ce făcusem fusese să am grijă de ei. M-am trezit mereu la cinci dimineața ca să pregătesc micul dejun, să-i dau mamei pastilele și să-l trimit pe Vlad la școală. Am renunțat la facultate când tata a murit și mama s-a îmbolnăvit. Am lucrat ca vânzătoare la magazinul din colț, apoi ca femeie de serviciu la școală, doar ca să pot plăti facturile și să nu le lipsească nimic celor dragi. Îmi spuneam mereu că va veni și rândul meu.

Apoi a apărut Paul. L-am cunoscut la farmacie, când cumpăram medicamente pentru mama. Era farmacistul nou, cu ochi blânzi și zâmbet cald. M-a întrebat dacă sunt bine, iar eu am izbucnit în plâns. Nu știu ce m-a apucat atunci, dar el nu s-a speriat. Mi-a adus un pahar cu apă și mi-a spus: „Uneori trebuie să ai grijă și de tine.”

Așa a început totul. Paul m-a făcut să simt că exist din nou ca femeie, nu doar ca mamă sau fiică. Îmi trimitea mesaje dimineața: „Sper că ai dormit bine.” Seara mă suna să mă întrebe cum a fost ziua mea. După câteva luni, am început să ne vedem pe ascuns. Îmi era rușine să-i spun mamei sau lui Vlad. Simțeam că trădez sacrificiile făcute pentru ei.

Într-o seară de vară, după ce Vlad a plecat la o petrecere cu colegii, Paul m-a invitat la el acasă. Am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot respira ușurată. Am râs, am dansat în bucătăria lui mică și am vorbit despre visele noastre. El voia să deschidă o farmacie proprie, eu visam să merg la facultate, chiar dacă aveam deja 39 de ani.

— Ana, meriți să fii fericită! — mi-a spus el, ținându-mă de mână.

— Nu știu dacă pot… Dacă îi dezamăgesc pe ai mei?

— Ai dreptul la viața ta! — a insistat el.

În acea noapte am simțit că am aripi. Pentru prima dată după mult timp, am adormit fără griji.

Dar fericirea mea a fost scurtă. Într-o zi, când mă întorceam de la serviciu, l-am văzut pe Paul pe stradă cu o femeie tânără și un copil mic. S-au oprit la o cofetărie și s-au ținut de mână. Mi s-a făcut rău instantaneu. Am stat ascunsă după un copac și i-am urmărit cum râdeau împreună. Când am ajuns acasă, am plâns ore întregi.

A doua zi l-am confruntat:

— Cine este femeia aceea?

Paul a tăcut mult timp.

— Ana… Nu ți-am spus totul. Ea este soția mea. Ne-am certat mult în ultimii ani, dar nu am divorțat niciodată… Copilul este al meu.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu.

— Și eu ce sunt pentru tine? O aventură? O alinare?

— Nu! Te iubesc… Dar nu pot să-mi las familia acum…

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. În acea noapte nu am dormit deloc. Mama m-a întrebat dimineața:

— Ce ai pățit, Ana? Pari bolnavă.

— Nimic, mamă… Nimic…

Vlad a venit acasă târziu în noaptea următoare. Era beat și nervos.

— De ce nu poți să fii ca toate celelalte mame? Să mă lași în pace! — a urlat el.

Am izbucnit:

— Tot ce am făcut a fost pentru tine! Pentru voi!

El a trântit ușa camerei lui și nu mi-a mai vorbit zile întregi.

M-am simțit singură ca niciodată. Am mers la serviciu ca un robot, am avut grijă de mama ca înainte, dar ceva din mine murise. Nu mai aveam niciun vis, nicio speranță.

Într-o zi, directoarea școlii unde lucram m-a chemat la ea:

— Ana, am auzit că vrei să dai la facultate. De ce nu încerci? Ești o femeie puternică!

Am zâmbit trist:

— Nu mai are rost… Sunt prea bătrână pentru vise.

— Niciodată nu e prea târziu! — mi-a spus ea cu hotărâre.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, după ce mama a adormit și Vlad era plecat cu prietenii lui, am deschis laptopul vechi și am început să caut informații despre admiterea la facultate. Inima îmi bătea tare. Poate că nu era totul pierdut…

Au trecut luni grele. Vlad a luat bacalaureatul și a plecat la București la facultate. Mama s-a stins liniștită într-o dimineață de toamnă. Am plâns mult după ea, dar am simțit că mi-a lăsat o ultimă lecție: viața merge înainte.

Am dat admiterea la Facultatea de Psihologie din Iași și am intrat la fără frecvență. La 40 de ani eram din nou studentă printre tineri care ar fi putut fi copiii mei. La început mi-a fost rușine, dar apoi am început să mă bucur de fiecare curs, de fiecare discuție cu colegii mei.

Paul a încercat să mă caute din nou după câteva luni. I-am spus că nu mai vreau să aud de el. Nu mai aveam nevoie de cineva care să-mi dea aripi false.

Astăzi scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță din Iași. Viața mea nu e perfectă, dar e a mea. Am învățat că uneori trebuie să-ți frângi aripile ca să poți zbura din nou.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine atunci când toți ceilalți ne cer să ne sacrificăm? Poate că adevărata maturitate începe atunci când înveți să spui „merit” fără rușine.