„Aveți o lună să vă găsiți altă locuință. De azi înainte vreau să locuiesc singură”: Povestea unei mame care și-a alungat fiicele din casă

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătărie. Lumina slabă a becului bătea peste fețele noastre obosite, iar în aer plutea mirosul de ciorbă rămasă de la prânz. Simona, fiica mea cea mică, s-a uitat la mine cu ochii mari, uimiți, ca și cum nu ar fi înțeles ce se întâmplă. Lângă ea, Andreea, sora ei mai mare, a oftat adânc și a dat ochii peste cap.

— Ce nu mai poți, mamă? Să ne suporți? — a întrebat Andreea, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosea mereu când voia să mă rănească.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când a murit Ionel, soțul meu, casa noastră nu mai era acasă. Fetele s-au întors amândouă la mine, fiecare cu bagajul ei de frustrări și eșecuri. Simona divorțase după doar doi ani de căsnicie și nu-și găsea de lucru, iar Andreea se certase cu iubitul ei și venise cu tot cu pisica și cutiile pline de haine. La început am crezut că e doar o perioadă grea, că ne vom sprijini una pe alta. Dar zilele s-au transformat în luni, iar lunile în ani. Și eu am început să mă sufoc.

— Nu e vorba că nu vă suport — am spus încet, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. — Dar nu mai sunt eu. Nu mai am liniște, nu mai am spațiu. Parcă trăiesc într-o garsonieră cu trei străine.

Simona a izbucnit în plâns.

— Dar unde vrei să mergem? Eu nu am bani nici măcar pentru chirie!

Andreea s-a ridicat brusc de la masă.

— Deci asta e! Ne dai afară! După tot ce am trecut împreună…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Mi-am amintit de nopțile în care le legănam când erau mici, de zilele în care le făceam clătite și le citeam povești. Cum ajunsesem aici? Cum ajunseserăm să fim trei femei străine sub același acoperiș?

După moartea lui Ionel, am simțit că mă țin pe picioare doar pentru ele. Dar încet-încet, ele au început să mă apese. Certurile dintre ele erau zilnice: cine spală vasele, cine plătește lumina, cine a lăsat ușa de la baie deschisă. Eu eram mereu la mijloc, încercând să împac pe toată lumea. Dar nimeni nu se gândea la mine.

Într-o zi, după ce Simona a aruncat o farfurie de nervi că Andreea îi folosise șamponul fără să ceară voie, am simțit că explodez.

— Gata! Aveți o lună să vă găsiți altă locuință! — am urlat fără să mă gândesc la consecințe.

A urmat o liniște apăsătoare. Simona s-a retras în camera ei și a trântit ușa. Andreea a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră așa cum o știam. Zilele următoare au fost pline de tăceri grele și priviri acuzatoare. Simona nu-mi vorbea decât monosilabic, iar Andreea venea acasă doar ca să doarmă.

M-am simțit vinovată. O mamă nu-și alungă copiii din casă. Dar nici nu poate trăi toată viața pentru alții. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să mă gândesc și la mine, că fetele sunt adulte și trebuie să-și asume responsabilitatea vieții lor. Dar inima mea era sfâșiată între vinovăție și nevoia disperată de liniște.

Într-o seară, Simona a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă… chiar vrei să plecăm?

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Nu vreau… dar trebuie. Pentru tine, pentru Andreea… pentru mine.

A doua zi dimineață, Andreea mi-a lăsat un bilet pe masă: „Nu te judec. Poate chiar avem nevoie fiecare de spațiul nostru.”

Au trecut două săptămâni până când fetele au găsit chirie împreună într-un apartament micuț la marginea orașului. Le-am ajutat să-și care bagajele și le-am lăsat câteva borcane cu zacuscă și dulceață, ca pe vremuri.

Când s-a închis ușa după ele, casa a rămas tăcută ca niciodată. Am stat pe canapea ore întregi, ascultând liniștea care altădată îmi părea visul suprem și care acum mă apăsa ca o povară.

M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă sunt o mamă egoistă sau doar o femeie obosită care vrea puțină pace după o viață de sacrificii.

Uneori primesc mesaje de la ele: „Mamă, ai grijă de tine”, „Sunt bine”, „Mi-e dor de ciorba ta”. Alteori ne întâlnim la cafea sau la piață și râdem ca înainte. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Poate că fiecare familie are momentul ei de ruptură. Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să plece.

M-am uitat la poza noastră veche din sufragerie și m-am întrebat: Oare cât poate duce o inimă de mamă? Și câte sacrificii sunt prea multe?