Bărbații din viața mea: Alegeri, regrete și curajul de a merge mai departe

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară târzie, cu ochii roșii de la plâns și vocea tremurândă. Mama s-a uitat la mine peste masa din bucătărie, cu mâinile ei muncite strângând cana de ceai. În bucătăria noastră mică din cartierul Dristor, mirosul de ceapă călit se amesteca cu disperarea mea.

— Ce-ai pățit, Ilinca? iar vocea ei era blândă, dar obosită. — E din nou despre Vlad?

Am dat din cap, simțind cum mă sufoc între pereții aceia galbeni, martori ai atâtor certuri și împăcări. Vlad fusese iubirea mea din facultate, băiatul acela rebel cu ochi verzi și zâmbet ironic, care mă făcea să râd când lumea părea să se prăbușească. Dar, după șapte ani împreună, râsul lui devenise o sabie cu două tăișuri. Mă rănea mai tare decât orice altceva.

— Ilinca, nu poți să-ți sacrifici viața pentru cineva care nu te respectă, mi-a spus mama, încercând să-mi atingă mâna. Dar eu am tras-o instinctiv. Nu voiam compasiune. Voiam să înțeleg: unde greșisem? Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, Vlad a venit acasă târziu, mirosind a bere și a fum. S-a trântit pe canapea fără să mă salute.

— Ai mâncat?

— Nu mi-e foame.

— Iar ai stat cu băieții la bar?

— Ce vrei să spui? Că nu am voie să ies? Tu nu vezi că mă sufoci cu întrebările tale?

M-am retras în dormitor, cu inima bătându-mi nebunește. În oglindă, chipul meu părea străin: cearcăne adânci, buze crăpate, ochi goi. Unde era fata care visa la dragoste adevărată?

În acea noapte am luat o decizie: trebuia să plec. Am împachetat câteva haine și am plecat la mama. Vlad nici nu m-a sunat în primele două zile. Apoi, când a realizat că nu mă întorc, a început să mă caute disperat. Mesaje lungi, apeluri la miezul nopții, promisiuni că se va schimba. Dar eu știam că nu va fi așa.

A urmat o perioadă de liniște ciudată. Mergeam la muncă la biroul de arhitectură din centru, încercam să-mi văd de viață, dar golul din suflet nu dispărea. Așa l-am cunoscut pe Radu — coleg nou, calm și atent, mereu dispus să mă ajute cu proiectele dificile.

— Ilinca, ai nevoie de o pauză. Hai să ieșim la o cafea după program.

Am acceptat fără prea mult entuziasm. Dar discuțiile cu el erau altfel: nu mă judeca, nu încerca să mă schimbe. Îmi asculta fricile și visele. După câteva luni, am început o relație timidă. Radu era opusul lui Vlad: stabil, previzibil, cald. M-a cerut în căsătorie într-o seară ploioasă de aprilie.

— Vrei să fii soția mea?

Am spus „da”, dar inima mea nu a tresărit. Nunta a fost simplă, cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Mama plângea de fericire; eu plângeam de teamă că fac o greșeală.

Viața cu Radu era liniștită, dar simțeam că mă sting încet. El voia copii; eu nu eram pregătită. Certurile au început să apară.

— Ilinca, nu putem amâna la nesfârșit! Toți prietenii noștri au deja familie!

— Nu sunt ca toți! Nu pot să aduc un copil pe lume doar pentru că „așa trebuie”.

Radu s-a închis în el. Eu m-am refugiat în muncă. Într-o zi, la un eveniment profesional, l-am întâlnit pe Mihai — un artist boem, cu părul lung și privire pătrunzătoare.

— Tu ești Ilinca? Am auzit multe despre proiectele tale.

Mihai era fascinant: vorbea despre artă și sensul vieții cu o pasiune molipsitoare. M-a făcut să simt din nou fiorul acela uitat al începutului. Am început să ne vedem pe ascuns — întâlniri scurte în cafenele obscure sau plimbări prin Herăstrău la apus.

Vinovăția mă rodea. Îl mințeam pe Radu zilnic. Dar nu puteam renunța la Mihai — era ca o gură de aer proaspăt după ani de sufocare.

Într-o seară, Radu m-a confruntat:

— Ilinca, te rog să-mi spui adevărul! E cineva între noi?

Am tăcut mult timp înainte să răspund:

— Da… E cineva.

Radu a plecat fără un cuvânt. Mama m-a certat aspru:

— Ți-ai bătut joc de un om bun! Ce fel de femeie ești?

Am rămas singură într-un apartament gol, cu ecoul propriilor alegeri răsunând în fiecare cameră. Mihai a dispărut rapid din viața mea — nu voia „complicații”.

Au trecut luni până am avut curajul să mă privesc din nou în oglindă fără ură. Am început terapie și am încercat să mă iert pentru tot ce am făcut și pentru tot ce nu am avut curajul să fac la timp.

Astăzi, când privesc în urmă la bărbații din viața mea — Vlad cel pasional dar toxic, Radu cel bun dar sufocant prin așteptările lui și Mihai cel efemer — îmi dau seama că fiecare a fost o oglindă pentru fricile și dorințele mele neîmplinite.

Poate că nu există alegeri corecte sau greșite — doar consecințe pe care trebuie să le trăim cu demnitate.

Mă întreb uneori: dacă aș fi ales altfel, aș fi fost mai fericită? Sau fericirea e doar curajul de a-ți asuma cine ești cu adevărat? Voi ce credeți?