Bunica abia aștepta să o cunoască pe iubita nepotului. Curând a regretat…

— Nu cred că e momentul, Vlad, încă nu ne cunoaștem suficient de bine, mi-a spus Ana, cu ochii ei mari, plini de teamă, în timp ce își frământa mâinile pe marginea patului meu. Era a treia oară când încercam să o conving să vină cu mine la bunica, iar de fiecare dată simțeam cum zidul dintre noi crește. Dar bunica Maria mă sunase deja de două ori în acea săptămână, întrebându-mă când o aduc pe „fata aceea frumoasă despre care tot povestesc”.

Am crescut cu bunica, într-un apartament vechi din Ploiești, după ce părinții mei au plecat la muncă în Italia. Pentru mine, Maria era mai mult decât o bunică: era mama, tata, prietenă și confidentă. Știam cât de mult își dorea să mă vadă fericit, dar și cât de aspră putea fi cu cei care nu-i câștigau încrederea. Ana era diferită de tot ce cunoscuse bunica până atunci: venise dintr-o familie modestă dintr-un sat de lângă Buzău, era visătoare, purta haine colorate și citea poezii la metrou. Eu o iubeam pentru tot ce era, dar mă temeam că bunica nu va vedea decât diferențele.

— Hai, Ana, te rog. E important pentru mine. Dacă nu vii, o să creadă că ascund ceva, am încercat să o conving, luându-i mâinile în ale mele.

A oftat și a dat din cap, iar eu am simțit un nod în gât. Nu știam atunci că acea zi avea să schimbe totul între noi.

Când am ajuns la apartamentul bunicii, mirosul de cozonac și sarmale ne-a întâmpinat încă de pe scară. Bunica ne aștepta în prag, cu șorțul plin de făină și ochii strălucind de curiozitate. M-a îmbrățișat strâns, apoi s-a întors spre Ana, pe care a privit-o din cap până-n picioare, cu o privire critică, dar și cu un zâmbet forțat.

— Bună ziua, doamnă Maria, a spus Ana, încercând să-și ascundă emoțiile.

— Bună, mamă, hai, intrați, să nu răciți pe hol. Vlad, pune-i fetei o pernă la spate, să nu stea incomod, a spus bunica, dar tonul ei era deja mai rece decât de obicei.

La masă, bunica a început să pună întrebări, la început banale, apoi tot mai incomode:

— Și, Ana, cu ce se ocupă părinții tăi? Ai frați? Ce planuri ai pentru viitor?

Ana răspundea timid, încercând să nu pară deranjată de insistența bunicii. Eu simțeam cum mă înroșesc de fiecare dată când bunica ridica din sprâncene la răspunsurile ei. Când Ana a spus că vrea să devină actriță, bunica a izbucnit:

— Actriță? Păi și cu asta ce faci, mamă, mori de foame! Vlad, tu nu vezi că fata asta visează cai verzi pe pereți?

Ana a încremenit, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să schimb subiectul, dar bunica nu s-a lăsat:

— Vlad, tu ai nevoie de o fată serioasă, care să știe să țină o casă, nu de una care umblă după iluzii. Ce zice mama ei, o lasă să stea cu tine la oraș?

Ana a lăsat capul în jos, iar eu am simțit o furie mocnită. Am vrut să-i spun bunicii că nu are dreptul să judece, dar nu am avut curaj. Am tăcut, iar Ana a tăcut și ea. După masă, Ana a spus că trebuie să plece mai devreme, invocând o scuză. Bunica a rămas privind-o cum își ia geaca, apoi s-a întors spre mine:

— Vlad, nu te supăra pe mine, dar fata asta nu e pentru tine. O să suferi, mamă, ascultă la mine. Eu te-am crescut, știu ce spun.

Am rămas singur cu bunica, simțind că între noi s-a căscat o prăpastie. În acea seară, Ana mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău, Vlad. Nu cred că pot să trec prin asta. Familia ta nu mă va accepta niciodată.”

Am stat ore întregi privind tavanul, încercând să înțeleg unde am greșit. Îmi iubeam bunica, dar o iubeam și pe Ana. De ce trebuia să aleg? De ce nu puteam să fiu fericit fără să rănesc pe cineva?

Zilele următoare au fost un chin. Bunica încerca să mă facă să râd, să gătească felurile mele preferate, dar eu nu mai eram același. Ana nu-mi mai răspundea la mesaje, iar eu simțeam că pierd tot ce era important pentru mine. Într-o seară, am izbucnit:

— Bunico, de ce nu poți să o accepți pe Ana așa cum e? De ce trebuie să fie totul după cum vrei tu?

Bunica a tăcut, apoi a început să plângă încet, cu mâinile strânse în poală:

— Vlad, eu vreau doar să fii fericit. Dar lumea nu e ușoară, mamă. Am văzut prea multe fete care au venit și au plecat, lăsând numai durere în urmă. Nu vreau să suferi.

— Dar suferința asta nu e tot vina ta? Dacă nu-i dai o șansă, nici nu ai de unde să știi cum e cu adevărat!

Am ieșit din casă trântind ușa, cu lacrimile șiroind pe obraji. Am mers pe străzi până târziu, încercând să-mi găsesc curajul să o sun pe Ana. Când, în sfârșit, am făcut-o, vocea ei era rece:

— Vlad, nu pot să trăiesc mereu cu teama că nu sunt suficientă pentru familia ta. Poate, într-o zi, vei înțelege.

Au trecut luni de atunci. Bunica încă mă întreabă de Ana, dar eu nu mai am răspunsuri. Poate că am greșit că nu am luptat mai mult. Poate că bunica a greșit că a judecat prea repede. Sau poate că, pur și simplu, unele iubiri nu sunt destinate să reziste între două lumi care nu se pot întâlni.

Mă întreb uneori: de ce e atât de greu să fii tu însuți în fața celor pe care îi iubești? Oare cât de mult ar trebui să conteze părerea familiei atunci când vine vorba de fericirea ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?