„Bunica o Ia pe Ana la Ospăț, Apoi Se Plânge Fără Încetare: Am Ajuns la Capătul Răbdării”

Ana era entuziasmată pentru ospățul la casa bunicii Maria. Și-a împachetat pijamalele preferate, iepurașul de pluș și câteva cărți. Eram ușurat să am o noapte liberă, dar știam ce urma. Bunica Maria avea să mă sune neîncetat, plângându-se de orice mic detaliu.

De când s-a pensionat mama, se luptă cu singurătatea. Obișnuia să fie o femeie vibrantă și activă, mereu pe drumuri. Dar acum, pare pierdută, ca și cum nu ar ști ce să facă cu ea însăși. Am crezut că prezența Anei îi va aduce bucurie, dar pare să aibă efectul opus.

Primul apel a venit la doar o oră după ce am lăsat-o pe Ana. „Andrei, Ana nu vrea să mănânce cina. Spune că nu-i plac legumele,” vocea mamei era plină de frustrare.

„Mamă, dă-i altceva. Îi place macaroane cu brânză,” am sugerat, încercând să-mi păstrez răbdarea.

„Dar asta nu e sănătos! Trebuie să mănânce legume,” a insistat mama.

„Bine, o să vorbesc cu ea,” am oftat, știind că acesta era doar începutul.

Am sunat-o pe Ana și am încercat să o conving să mănânce cina. A acceptat cu reticență, și am sperat că asta va fi tot. Dar nu a fost. Apelurile au continuat.

„Andrei, Ana nu vrea să se culce. Sare pe pat și nu mă ascultă,” s-a plâns mama data următoare.

„Mamă, citește-i o poveste. De obicei, asta o calmează,” am sfătuit, simțind cum frustrarea crește.

„Am încercat asta, dar spune că vrea să-i citești tu,” a răspuns mama, cu vocea plină de disperare.

Am tras adânc aer în piept și am sunat-o din nou pe Ana. I-am citit o poveste la telefon, sperând că va ajuta. A ajutat, pentru o vreme. Dar apoi apelurile au început din nou.

„Andrei, Ana spune că îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă,” a spus mama, sunând epuizată.

„E în regulă, mamă. Las-o să doarmă cu lumina aprinsă,” am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

„Dar nu doarme! Se întoarce de pe o parte pe alta, și acum sunt și eu trează,” s-a plâns mama.

Am simțit un val de frustrare. Orice aș fi făcut, părea că nimic nu era suficient de bun. Am încercat să fiu răbdător, dar răbdarea mea se subția. Știam că mama era singură, dar asta era prea mult.

A doua zi dimineață, am mers să o iau pe Ana. Mama arăta obosită și epuizată, iar Ana părea morocănoasă și iritată. Era clar că ospățul nu a mers bine.

„Andrei, nu cred că mai pot face asta. Ana este prea mult pentru mine,” a spus mama, cu vocea obosită.

Am simțit un val de vinovăție. Voiam să o ajut pe mama, dar părea că nimic din ce făceam nu era suficient. Știam că se luptă, dar nu știam cum să rezolv situația.

Pe drumul spre casă, Ana era neobișnuit de tăcută. Puteam să-mi dau seama că era supărată, și am simțit un val de tristețe. Voiam să fac lucrurile mai bune atât pentru mama, cât și pentru Ana, dar nu știam cum.

În acea noapte, când am pus-o pe Ana la culcare, s-a uitat la mine cu ochi mari și triști. „Tati, de ce nu mă place bunica?” a întrebat, cu vocea mică și rănită.

Am simțit un nod în gât. „Nu e că nu te place, draga mea. Bunica doar trece printr-o perioadă dificilă acum,” am încercat să explic, dar știam că nu era suficient.

În acea noapte, în timp ce stăteam în pat, am simțit un profund sentiment de frustrare și neputință. Oricât de mult încercam, părea că nimic nu era suficient de bun. Mama era singură și se lupta, iar Ana era prinsă la mijloc. Nu știam cum să rezolv situația, și părea că nu există nicio soluție la orizont.