Când adevărul doare: Prietenie, trădare și un copil

— Nu mă lăsa singură, te rog, Ana! Nu pot să trec prin asta fără tine! vocea Irinei tremura, iar mâna ei strângea cu disperare degetele mele. Eram în sala de nașteri, cu halatul verde peste hainele mele de zi cu zi, încercând să-mi ascund frica sub un zâmbet forțat. Vlad, soțul meu, mă sunase de trei ori în acea dimineață să mă întrebe când vin acasă, dar nu puteam să o las pe Irina singură. Era prietena mea din copilărie, sora pe care nu am avut-o niciodată.

Când am văzut pentru prima dată bebelușul, am simțit cum mi se oprește respirația. Avea ochii aceia verzi, atât de rari în familia Irinei, dar atât de familiari mie. Erau ochii lui Vlad. Am încercat să alung gândul, să-l pun pe seama oboselii și a emoțiilor. Dar cu cât mă uitam mai mult la copil, cu atât simțeam cum ceva în mine se rupe.

— Ce ai, Ana? Pari palidă… m-a întrebat Irina, cu voce stinsă.
— Nimic… doar emoțiile, am bâiguit eu, evitând privirea ei.

În zilele următoare, am început să mă îndepărtez de Irina. Nu mai răspundeam la mesaje, găseam scuze să nu ne vedem. Vlad observa schimbarea mea și încerca să mă apropie.

— Ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu însăți…
— Sunt doar obosită, Vlad. E mult la muncă…

Dar adevărul era că nu puteam dormi noaptea. Mă uitam la Vlad cum doarme liniștit lângă mine și mă întrebam: Oare e posibil? Oare m-a trădat chiar cu cea mai bună prietenă a mea?

Am început să caut indicii. Am răscolit conversațiile vechi dintre mine și Irina, am analizat fiecare privire dintre ea și Vlad la petrecerile noastre. Totul părea normal… până când am găsit o fotografie veche de la ziua Irinei, făcută cu un an înainte. Vlad era lângă ea, iar mâna lui îi atingea discret spatele. Atunci mi-am amintit: în acea seară eu plecasem devreme acasă pentru că nu mă simțeam bine.

Am simțit cum mi se face rău. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. A doua zi dimineață, am decis că trebuie să aflu adevărul.

— Vlad, trebuie să vorbim.
El s-a uitat la mine surprins.
— Ce s-a întâmplat?
— E ceva ce trebuie să știu despre tine și Irina?
A ezitat o clipă prea lungă.
— Nu… adică… suntem prieteni toți trei…
— Vlad! Nu mă minți! Copilul Irinei are ochii tăi!

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

— Ana… a fost o greșeală… eram amândoi vulnerabili… Tu erai plecată la mama ta atunci…

Nu mai auzeam nimic. M-am ridicat și am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers pe străzi ore întregi, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Cum putea Irina să-mi facă una ca asta? Cum putea Vlad să mă trădeze cu cea mai bună prietenă a mea?

Câteva zile mai târziu, Irina m-a sunat insistent. În cele din urmă i-am răspuns.

— Ana, te rog… trebuie să vorbim.
Ne-am întâlnit în parc, pe banca unde obișnuiam să stăm când eram adolescente.

— De ce? De ce mi-ai făcut asta?
Irina a izbucnit în plâns.
— Nu am vrut… A fost o singură dată… Eram atât de singură după ce m-a părăsit Radu… Vlad era acolo… Tu erai plecată…
— Și copilul?
A dat din cap încet.
— Da… e al lui Vlad.

Am simțit că nu mai pot respira. Am vrut să țip, să o lovesc, dar tot ce am putut face a fost să plâng.

— Ai distrus tot ce aveam!
Irina s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură pe bancă, cu sufletul sfâșiat.

Au trecut luni de atunci. Vlad încearcă să repare lucrurile, dar nu pot uita trădarea. Irina s-a mutat din oraș. Copilul crește fără să știe cine îi este tatăl adevărat. Iar eu… eu încerc să-mi reconstruiesc viața din cioburi.

Mă întreb uneori dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă iertarea chiar există pentru astfel de răni. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate merită cineva o a doua șansă după o asemenea trădare?