Când am avut nevoie de ajutor, familia soțului meu a întors privirea: Nu voi mai întinde mâna niciodată

— Nu cred că ești potrivită pentru Radu, mi-a spus doamna Ilinca, mama lui, în ziua în care am mers pentru prima dată la ei acasă, cu prăjituri făcute de mine și un buchet de lalele galbene. M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Am zâmbit stângaci și am încercat să schimb subiectul, dar privirea ei rece m-a urmărit toată seara.

Am crescut într-o familie modestă din Ploiești, unde mama mă învățase să fiu bună și să ajut pe oricine are nevoie. Când l-am cunoscut pe Radu la spital, unde lucram ca asistentă medicală, mi s-a părut că viața mea începe cu adevărat. Era blând, răbdător și părea că mă iubește sincer. Ne-am căsătorit după doi ani de relație, iar eu am intrat cu sufletul deschis în familia lui.

Dar de la început, am simțit că nu sunt binevenită. Sora lui, Adina, mă privea mereu de sus, iar tatăl lui, domnul Doru, abia dacă schimba două vorbe cu mine. Totuși, am încercat să mă apropii de ei. Le-am dus prăjituri de sărbători, i-am ajutat cu programări la doctor și le-am dat sfaturi medicale ori de câte ori aveau nevoie. Când Adina a născut prematur, am stat nopți întregi lângă ea la spital, fără să cer nimic în schimb.

Apoi a venit momentul greu din viața mea. Mama s-a îmbolnăvit grav și a avut nevoie de o operație complicată la București. Am alergat între spital și casă, între serviciu și farmacie, încercând să fac față tuturor problemelor. Radu era tot mai absent; se refugia la părinții lui sau la serviciu, evitând discuțiile despre ce simt sau despre cât de greu îmi este.

Într-o seară, după ce am venit epuizată de la spital, am găsit-o pe Ilinca în bucătăria noastră. Venise să-i aducă lui Radu o plăcintă cu brânză. M-a privit scurt și a spus:

— Ai grijă să nu răcești mâncarea prea mult, că Radu are stomacul sensibil.

Atât. Nicio întrebare despre mama mea. Nicio vorbă despre cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Am simțit cum mi se strânge inima și lacrimile mi-au urcat în ochi.

În zilele următoare, am continuat să mă zbat singură. Când am avut nevoie de cineva care să stea cu mama două ore cât mergeam la farmacie, am sunat-o pe Adina:

— Nu pot, Sorina, am treabă cu copiii. Poate găsești pe altcineva.

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la poza de la nuntă: eu și Radu zâmbind larg, părinții lui privind spre cameră cu fețe inexpresive. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva.

Când mama s-a făcut bine după luni întregi de tratament și recuperare, am simțit că pot respira din nou. Dar ceva se schimbase în mine. Nu mai eram aceeași Sorina care sărea să ajute pe oricine fără să aștepte nimic în schimb.

Într-o zi de toamnă târzie, Ilinca m-a sunat disperată:

— Sorina, te rog, vino repede! Doru a făcut tensiune mare și nu știm ce să facem!

Am privit telefonul lung timp de câteva secunde. Apoi am răspuns calm:

— Îmi pare rău, doamnă Ilinca. Sunt ocupată acum. Poate găsiți pe altcineva.

A urmat o tăcere grea la celălalt capăt al firului. Pentru prima dată în viață, nu m-am simțit vinovată că spun „nu”.

Radu a venit acasă nervos:

— Cum ai putut să-i refuzi? Sunt părinții mei!

L-am privit drept în ochi:

— Dar când mama mea era pe patul de spital și eu nu mai știam cum să mă împart între toți, unde erau ei? Unde erai tu?

A tăcut. Pentru prima dată a văzut durerea din ochii mei.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu familia lui Radu s-a răcit complet. Nu mă mai caută decât când au nevoie de ceva. Iar eu nu mai sunt dispusă să le fiu la dispoziție.

Uneori mă întreb dacă bunătatea e o slăbiciune sau o forță. Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Câți au simțit că dăruiesc totul și primesc doar indiferență?

Poate că e timpul să ne gândim mai mult la noi și mai puțin la cei care nu ne prețuiesc niciodată.