Când dragostea devine povară: Povestea unei mame între fiu, noră și casa pierdută

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de pâine proaspătă. M-am oprit din tăiatul pătrunjelului și l-am privit. Avea ochii aceia pe care îi știam din copilărie, dar acum erau plini de o hotărâre care mă speria.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Eu și Ana vrem să ne mutăm. Să avem casa noastră. Și… ne-am gândit că poate ar fi mai bine să vindem apartamentul și să luăm unul mai mare, să fie al nostru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Apartamentul acela nu era doar patru pereți. Era locul unde Vlad a făcut primii pași, unde soțul meu, Doru, a pus fiecare faianță cu mâinile lui. Era casa noastră, singura ancoră într-o lume care se schimba prea repede.

— Vlad, știi bine că nu avem altceva. Unde să mergem noi? Și bunica ta… nu poate urca scările la alt bloc.

— Mamă, Ana nu mai suportă să stea cu voi. Vrea intimitate. Toți prietenii noștri au deja casele lor. Nu putem rămâne copii toată viața!

Am simțit cum mă sufoc. Ana stătea în prag, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un obstacol. Nu era răutăcioasă, dar nici nu încerca să mă înțeleagă. Poate nici nu avea de ce.

— Maria, poate are dreptate băiatul, a murmurat Doru mai târziu, când am rămas singuri. Poate e timpul să-i lăsăm să-și facă viața lor.

— Și noi? Unde ne facem viața? La chirie? La vârsta noastră?

Nopțile au devenit lungi și reci. M-am trezit de atâtea ori plângând în pernă, gândindu-mă la copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste și la femeia care îi devenise acum universul. Am încercat să vorbesc cu Ana.

— Ana, știu că nu e ușor să stai cu socrii, dar poate găsim o soluție… Poate renovăm camera mică…

— Maria, eu vreau să am casa mea. Să pot să-mi cresc copiii fără să simt că cineva mă judecă la fiecare pas.

M-am simțit mică și inutilă. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Dacă dragostea mea sufocase tot ce era frumos între noi.

Până la urmă am cedat. Am vândut apartamentul la preț de nimic, pentru că piața era jos și timpul ne presa. Cu banii luați, Vlad și Ana și-au cumpărat un apartament nou în Militari, iar noi am rămas cu restul — destul cât să închiriem o garsonieră la marginea orașului.

Bunica a plâns zile întregi. Doru s-a închis în el și a început să bea mai mult decât de obicei. Eu… eu am încercat să mă obișnuiesc cu noua viață: o cameră mică, fără miros de ciorbă sau râsete de copii.

La început Vlad venea des. Ne aducea fructe, vorbea cu bunica, mă suna aproape zilnic. Dar încet-încet vizitele s-au rărit. Ana era mereu ocupată sau obosită. Când am sunat-o într-o zi să-i spun că bunica are febră mare, mi-a răspuns sec:

— Maria, suntem și noi ocupați! Nu putem veni pentru orice răceală.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi.

După un an, Vlad m-a sunat într-o seară:

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva. Nu ne mai ajung banii pentru rate. Ana a rămas fără serviciu și eu nu pot acoperi totul singur. Ne gândim să vindem apartamentul și să ne mutăm cu chirie.

Am simțit un amestec ciudat de milă și furie. Tot ce sacrificasem pentru ei părea zadarnic.

— Vlad, noi nu mai avem nimic. Suntem la chirie și noi… Nici nu știu dacă luna viitoare mai putem plăti.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate am greșit… Poate n-ar fi trebuit să vă cerem asta…

Dar era prea târziu pentru regrete.

În serile lungi din garsoniera rece, mă uit la poza veche cu Vlad copil și mă întreb unde am greșit. Dacă dragostea de mamă poate uneori distruge ceea ce vrei cel mai mult să protejezi.

Poate că uneori sacrificiul nu salvează familia, ci o destramă încetul cu încetul.

Mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare dragostea prea mare poate deveni povară? Voi ce ați fi făcut în locul meu?