Când dragostea se stinge și renaște: povestea mea, Carmen

— Nu-mi vine să cred, Viorel! După tot ce am trăit împreună, tu chiar pleci?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Era o seară de martie, ploua mărunt, iar în bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare. Viorel își făcea bagajul în tăcere, evitându-mi privirea.
— Carmen, nu mai merge. M-am săturat. Vreau altceva.
Altceva… Cuvântul acela mi-a răsunat în cap zile întregi. După douăzeci și șapte de ani în care am crescut împreună doi copii, am plătit rate la apartament și am împărțit fiecare bucurie și necaz, el voia „altceva”.

A doua zi dimineață, am găsit pe masa din sufragerie verigheta lui. Atât. Niciun bilet, nicio explicație. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Copiii noștri, Andreea și Vlad, erau deja mari și plecați la casele lor. M-am trezit singură într-un apartament prea mare și prea tăcut.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Nu puteam mânca, nu puteam dormi. Mă uitam la telefon sperând să primesc un mesaj de la el sau măcar o explicație. Mama mă suna zilnic:
— Carmen, trebuie să fii tare! Nu ești prima femeie părăsită… Dar eu nu voiam să fiu „încă una”. Vocea mamei era caldă, dar nu-mi putea alina durerea.

Prietenii mei au reacționat diferit. Lidia a venit cu o sticlă de vin și a încercat să mă facă să râd:
— Lasă-l! O să vezi tu ce bine o să-ți fie fără el!
Dar eu nu voiam să râd. Simțeam că tot ce am construit s-a năruit într-o clipă.

Au trecut luni. Am început să mă obișnuiesc cu singurătatea. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechile draperii pe care le alesese el și am cumpărat flori proaspete în fiecare vineri. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe doamna Rodica, o femeie de șaizeci de ani care mi-a spus:
— Carmen, viața abia acum începe! Nu lăsa un bărbat să-ți fure bucuria!

Încet-încet, am început să simt că respir din nou. Mi-am făcut prieteni noi, am ieșit la teatru și chiar am acceptat invitația unui coleg de la cursuri la o cafea. Nu era nimic romantic între noi, dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit văzută.

Apoi, într-o seară de toamnă, când frunzele se adunau în grădina blocului și aerul mirosea a ploaie și a fum de lemne, Viorel a apărut la ușă. Avea un buchet de crizanteme galbene și ochii roșii.
— Carmen… putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge inima. L-am poftit înăuntru, fără să spun nimic. S-a așezat pe canapea, exact ca înainte.
— Nu pot trăi fără tine… Ea… nu era ca tine. Nu gătea, nu avea grijă de casă… Mi-e dor de viața noastră.

Am izbucnit în râs amar:
— Ți-e dor de ciorba mea sau de mine?
El a tăcut rușinat.

— Carmen, am greșit… Dă-mi voie să repar totul.

Mi-am privit mâinile: erau pline de vopsea albastră de la ultimul tablou început. Nu mai eram femeia care îl aștepta cu masa caldă și sufletul plin de teamă. Eram altcineva.

— Viorel, nu știu dacă mai pot fi femeia care ai lăsat-o aici. Am învățat să trăiesc fără tine.

Au urmat zile tensionate. Copiii au aflat că tatăl lor s-a întors și fiecare a reacționat diferit. Andreea s-a supărat:
— Mamă, nu-l primi! Te-a rănit destul!
Vlad însă mi-a spus:
— E decizia ta, mamă. Dar gândește-te bine dacă poți ierta.

Viorel a încercat să mă cucerească din nou: mi-a adus flori, mi-a gătit (prost), mi-a cumpărat bilete la teatru. Dar ceva s-a schimbat între noi. Eu nu mai eram dispusă să mă sacrific pentru liniștea lui.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar pentru că uitase să cumpere pâine, i-am spus:
— Viorel, nu pot trăi cu cineva care mă vede doar ca pe o menajeră cu acte în regulă.
El a izbucnit:
— Dar ce vrei? Să-ți fac statuie?
— Nu! Vreau respect! Vreau să fiu iubită pentru cine sunt acum!

Am decis să merg la consiliere psihologică. Acolo am descoperit cât de mult m-am pierdut pe mine însămi în toți acești ani. Am început să scriu într-un jurnal și să pictez tot mai mult.

Viorel a rămas câteva luni cu mine, încercând să repare ceva ce era deja rupt. Într-o dimineață friguroasă de ianuarie, i-am spus:
— Viorel, cred că e timpul să ne despărțim definitiv. Am nevoie să fiu eu însămi.
A plecat fără scandal, doar cu o privire tristă.

Astăzi am cincizeci și unu de ani și simt că abia acum încep să trăiesc cu adevărat. Am expus primul meu tablou la Casa de Cultură și am primit aplauze sincere. Andreea mi-a spus:
— Sunt mândră de tine, mamă!

Uneori mă gândesc la Viorel și la tot ce am pierdut. Dar știu că am câștigat ceva mult mai prețios: pe mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine au uitat cine sunt doar pentru a păstra o familie? Oare câte dintre noi avem curajul să ne regăsim după ce dragostea se stinge? Voi ce ați face în locul meu?