Când dragostea se transformă în datorie: Povestea mea despre familie, dezamăgire și regăsire

— Nu pot să cred că spui asta, Doru! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe pachetul de scutece pe care tocmai îl cumpărasem din ultimii mei bani. Era seară târziu, iar lumina slabă din bucătărie abia ne contura fețele. Doru stătea rezemat de chiuvetă, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă eram doi străini.

— Ce anume nu poți să crezi? a răspuns el, fără să clipească. Ai zis că vrei să muncești, ai zis că vrei independență. Acum ai salariu, deci e normal să contribui la cheltuieli.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre felul în care mă simțeam: ca o povară, ca un musafir nepoftit în propria familie. Când am rămas însărcinată cu Vlad, Doru îmi promitea că vom fi o echipă, că orice greutate o vom duce împreună. Dar după ce m-am întors la muncă, la jumătate de normă la librăria din cartier, totul s-a schimbat.

În primele zile după ce am început serviciul, Doru părea mândru de mine. Le spunea tuturor prietenilor că „Nevasta mea nu stă acasă degeaba!” Dar după două săptămâni, a venit cu o listă de cheltuieli: chiria apartamentului nostru mic din Drumul Taberei, facturile la întreținere și… scutecele lui Vlad.

— E normal să împărțim totul, nu? a spus el într-o seară, când i-am cerut ajutor să plătesc factura la gaze. Eu nu sunt bancomat.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Înainte de Vlad, eram parteneri. Împărțeam totul fără să stăm să calculăm cine a dat mai mult sau mai puțin. Acum, fiecare leu era numărat.

Mama mea, Elena, a observat repede că ceva nu e în regulă. Într-o zi, când am dus-o pe Vlad la ea ca să pot merge la serviciu, m-a tras deoparte.

— Ce se întâmplă între tine și Doru? Nu te mai văd zâmbind ca înainte.

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum Doru mă pune să plătesc chiria, cum îmi cere bani pentru scutece și lapte praf, cum mă simt singură și neînțeleasă.

— Fata mea, familia nu e contabilitate! Familia e sprijin și dragoste. Dacă nu vă mai susțineți unul pe altul… ce rost mai are?

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am încercat să vorbesc cu Doru despre ce simt.

— Doru, nu vreau să fim ca niște colegi de apartament. Vreau să fim o familie!

— Și eu vreau asta! Dar nu pot să car totul singur! a ridicat el tonul. Tu ai ales să muncești. Acum trebuie să-ți asumi!

Nu era vorba despre muncă sau bani. Era vorba despre respect și sprijin. Despre faptul că atunci când unul dintre noi cade, celălalt îl ridică. Dar Doru nu mai vedea lucrurile așa. Parcă între noi apăruse un zid invizibil.

Seara târziu, când Vlad adormea și casa era cufundată în liniște, mă uitam la tavan și mă întrebam unde am greșit. Oare am cerut prea mult? Oare faptul că am vrut să muncesc l-a făcut pe Doru să creadă că nu mai are nicio responsabilitate față de mine?

Într-o zi de sâmbătă, când Vlad avea febră și eu eram epuizată după o săptămână grea la muncă, am rugat-o pe sora mea, Ioana, să vină să mă ajute. A venit cu două pungi de cumpărături și cu un zâmbet cald.

— Hai că te ajut eu cu băița lui Vlad! mi-a spus ea.

Când a văzut cât sunt de obosită și cât de tensionată e atmosfera cu Doru, Ioana a încercat să-l abordeze direct.

— Doru, tu chiar nu vezi cât de greu îi este Mariei? Nu sunteți împreună în asta?

Doru a ridicat din umeri.

— Fiecare cu partea lui. Eu muncesc toată ziua, ea muncește jumătate de zi. Să-și asume!

Ioana a oftat și mi-a șoptit:

— Dacă nu vă susțineți acum, când e greu… când o s-o faceți?

În acea noapte am luat o decizie grea: dacă lucrurile nu se schimbau, trebuia să mă gândesc la mine și la Vlad. Nu puteam trăi într-o casă unde dragostea se măsoară în bani și facturi.

Am început să pun bani deoparte din salariul meu mic. Am vorbit cu mama despre posibilitatea de a mă muta temporar la ea. Am încercat încă o dată să-i explic lui Doru cât de mult mă doare situația asta.

— Doru, dacă nu putem fi o familie adevărată… poate că ar trebui să luăm o pauză.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă mai știu cum să fim o familie.

A fost cel mai trist lucru pe care l-am auzit vreodată.

Au trecut câteva luni de atunci. Am ales să plec la mama cu Vlad. Încerc să-mi refac viața și să-mi găsesc din nou echilibrul. Încerc să-mi recapăt demnitatea și liniștea sufletească.

Uneori mă întreb: De ce ajungem să ne tratăm cei mai dragi oameni ca pe niște străini? Oare chiar banii pot distruge ceea ce am construit împreună? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?