Când dragostea vine târziu: Povestea mea la 57 de ani, între fericire și dezamăgire

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Cum poți să fii atât de naivă?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei proaspăt făcute. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Avea ochii aceia verzi, ai tatălui ei, plini de judecată și teamă.
— Ioana, nu ești tu cea care mi-a spus mereu să nu renunț la fericire?
— Dar nu așa! Nu cu un străin care abia te cunoaște! Ce vrea de la tine, mamă? Banii tăi? Casa?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar de fiecare dată mă durea mai tare. Isidor nu era un străin pentru mine. Îl cunoscusem la clubul de dans pentru seniori din cartierul nostru din Pitești. Era blând, atent și, mai ales, mă făcea să râd. După atâția ani de singurătate, după ce soțul meu, Doru, plecase dintre noi fără niciun avertisment, credeam că nu voi mai simți niciodată fluturi în stomac.

Dar iată-mă acum, la 57 de ani, îndrăgostită ca o adolescentă și pusă la zid de propria mea fiică.

— Ioana, Isidor nu vrea nimic de la mine. Vrea doar să fim împreună. Să ne bucurăm de anii care ne-au mai rămas…

— Și dacă te minte? Dacă te lasă fără nimic? Ai muncit o viață pentru apartamentul ăsta! Pentru mine!

Am oftat adânc. Știam că Ioana nu e rea. Era doar speriată. După divorțul ei dureros cu Radu, bărbatul care o înșelase ani la rând, nu mai avea încredere în nimeni. Nici măcar în mine.

În acea seară, după ce Ioana a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. M-am uitat la poza veche de pe raft: eu și Doru, tineri și zâmbitori, ținând-o pe Ioana în brațe la botezul ei. Mi-au dat lacrimile. Oare greșeam? Oare chiar eram atât de naivă?

A doua zi dimineață, Isidor a venit cu un buchet mare de lalele galbene.

— Bună dimineața, frumoaso! Ce-ai pățit? Pari tristă…

I-am povestit totul. Despre discuția cu Ioana, despre temerile ei.

— Liliana, eu nu vreau nimic altceva decât să fiu lângă tine. Dacă vrei, semnăm orice act vrei tu! Să fie clar că nu urmăresc averea ta.

M-a privit cu ochii lui albaștri și sinceri. Am simțit că spune adevărul. Dar cum să-i demonstrez Ioanei asta?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ioana nu-mi mai răspundea la telefon. Prietenele mele din bloc șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Liliana s-a îndrăgostit la bătrânețe! Ce rușine…

M-am simțit izolată. Singura care m-a înțeles a fost vecina mea, Mariana.

— Draga mea, dacă ai găsit pe cineva care te face fericită, ține-l aproape! Viața e prea scurtă ca să trăim după gura lumii sau după fricile copiilor noștri.

Dar cum să-mi aleg fericirea dacă asta înseamnă să-mi pierd copilul?

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg la Ioana acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.

— Mamă…

— Te rog să mă asculți. Nu vreau să te pierd. Dar nici să trăiesc singură până la sfârșitul vieții mele nu pot. Isidor mă face fericită. Nu vreau banii mei sau casa mea — vrea doar să fim împreună. Dacă vrei, putem merge împreună la notar să semnez orice act vrei tu!

Ioana s-a prăbușit în brațele mele și a început să plângă.

— Mi-e frică să nu suferi… Mi-e frică să nu rămân singură dacă tu pățești ceva…

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre bani sau avere. Era vorba despre frică — frica ei de abandon, frica mea de singurătate.

Am decis împreună să-l cunoască mai bine pe Isidor. Au urmat luni întregi de cine în familie, plimbări prin parc și discuții lungi despre trecut și viitor. Încet-încet, Ioana a început să-l accepte.

Dar lumea din jur nu s-a schimbat atât de ușor. Vecinii încă mă priveau ciudat când ieșeam la braț cu Isidor. La biserică, preoteasa m-a întrebat cu subînțeles:

— Nu vă e rușine să vă afișați așa la vârsta dumneavoastră?

Am plecat capul rușinată, dar Isidor mi-a strâns mâna.

— Să nu-i asculți! Viața e a ta!

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Sunteți o rușine pentru bloc!” Am plâns ore întregi. Dar apoi mi-am șters lacrimile și am ieșit la plimbare cu Isidor.

La nunta noastră micuță — doar noi doi, Ioana și câteva rude apropiate — am simțit că am făcut alegerea corectă. Ioana mi-a zâmbit printre lacrimi și mi-a șoptit:

— Mamă, dacă tu ești fericită, eu sunt liniștită.

Acum stau pe balconul apartamentului meu și privesc apusul peste Pitești. Mâna lui Isidor e caldă peste a mea. Am trecut prin atâtea împreună — prejudecățile lumii, fricile copiilor noștri, propriile mele îndoieli.

Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem fericirea atunci când toți ceilalți ne spun că greșim? Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu supărăm pe alții?