Când familia te lasă la greu: Nu mai vreau să fiu colacul lor de salvare

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care repară totul! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața surorii mele. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Bacău, cu mâinile strânse în poală, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Ilinca m-a privit lung, fără să spună nimic. Știa prea bine povestea mea — și cât de mult m-am sacrificat pentru familia lui Vlad.

Când l-am cunoscut pe Vlad, aveam 23 de ani și credeam că dragostea poate muta munții din loc. El era băiatul liniștit, cu ochi blânzi și zâmbet cald, iar eu eram fata venită de la țară, cu vise mari și inima deschisă. Ne-am căsătorit repede, iar eu am intrat cu sufletul curat în familia lui. Dar încă de la început am simțit că nu sunt de-a lor. Soacra mea, doamna Mariana, mă privea mereu cu o sprânceană ridicată, ca și cum aștepta să greșesc.

— Tu nu știi să faci sarmale ca mama lui Vlad, mi-a spus într-o iarnă, când încercam să gătesc pentru toată familia. Am zâmbit strâmb și am continuat să muncesc, sperând că într-o zi mă va accepta.

Anii au trecut și eu am devenit colacul lor de salvare. Când fratele lui Vlad, Radu, a rămas fără serviciu, l-am primit la noi în apartament. Când soacra mea s-a îmbolnăvit, am stat nopți întregi la spital cu ea. Am făcut cumpărături, am gătit, am rezolvat acte, am fost acolo la fiecare nevoie. Vlad era mereu ocupat cu serviciul și mă lăsa pe mine să gestionez totul.

— Ești prea bună cu ei, îmi spunea Ilinca la telefon. Dar eu nu voiam să fiu altfel. Credeam că dacă dau tot ce pot, într-o zi mă vor iubi ca pe una de-a lor.

Apoi a venit ziua în care lumea mea s-a prăbușit. Tata a făcut infarct și a ajuns la spital în stare gravă. Am sunat-o pe Mariana plângând:

— Vă rog, aveți grijă de copii două zile! Trebuie să fiu lângă tata!

A oftat adânc la telefon:

— Nu pot, dragă. Am treabă la piață și mă dor picioarele. Suna-l pe Radu.

Radu mi-a răspuns sec:

— Nu mă pricep la copii. Descurcă-te.

Vlad era plecat cu serviciul în alt oraș și nu putea veni acasă. M-am simțit atât de singură încât mi-am dorit să dispar. Am lăsat copiii la vecina noastră bătrână și am fugit la spital. Tata a supraviețuit, dar eu m-am întors acasă cu sufletul gol.

În zilele următoare nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Mariana a venit doar să-mi spună că s-au terminat borcanele cu zacuscă și dacă pot să-i mai fac.

— Nu mai pot! am izbucnit atunci. Nu mai pot să fiu mereu eu cea care vă salvează!

M-a privit ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie din lume:

— Dacă nu-ți convine, nu te obligă nimeni!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. În acea noapte am plâns până dimineața. Vlad a venit târziu acasă și m-a găsit cu ochii umflați.

— Ce-ai pățit? m-a întrebat fără vlagă.

— Nimic… doar că nu mai vreau să fiu colacul vostru de salvare. Nici pentru tine, nici pentru ai tăi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate ne-am obișnuit prea mult cu tine.

Au urmat luni grele. Am refuzat să mai fac lucruri pentru familia lui Vlad. Când Mariana a venit să-mi ceară bani împrumut, i-am spus calm:

— Îmi pare rău, dar nu pot.

Când Radu a vrut să stea iar la noi „doar două nopți”, i-am spus că nu e posibil.

Vlad s-a supărat la început. Au fost certuri grele între noi:

— De ce te-ai schimbat? De ce nu mai ești tu?

— Pentru că m-am săturat să fiu bună doar când aveți nevoie de mine! Pentru că vreau să trăiesc și eu!

Am început să merg la terapie. Să citesc cărți despre limite sănătoase. Să ies cu prietenele mele — lucru pe care nu-l mai făcusem de ani de zile. Am început să mă redescopăr pe mine însămi.

Familia lui Vlad s-a îndepărtat de noi. Mariana nu mă mai sună decât rar și atunci doar ca să-mi spună ce greu îi este fără mine. Radu nici nu mă salută când ne vedem pe stradă.

Dar copiii mei sunt mai liniștiți. Vlad a început să mă ajute prin casă și să fie mai prezent în viața noastră. Eu am început să respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău rupând acest cerc vicios al sacrificiului fără recunoștință. Dar știu că pentru prima dată în viață trăiesc pentru mine.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim pe placul altora?