Când Gabi a spus că vrea să plece: Cum m-a salvat înțelepciunea bunicii mele

— Nu mai pot, Ilinca. Nu mai pot să trăiesc așa. Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui Gabi au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Tocmai se întorsese dintr-o delegație la Cluj, iar eu îi pregătisem ciorbă de perișoare, ca de obicei. Nu am apucat nici măcar să-i pun farfuria în față. Stătea în picioare, cu geanta încă pe umăr, privindu-mă cu ochii aceia obosiți și reci, pe care nu-i mai văzusem niciodată la el.

— Ce-ai spus? am bâiguit, simțind cum mi se taie respirația.

— Ilinca, nu mai merge. Ne certăm mereu, nu mai suntem fericiți. Am nevoie de altceva. Am nevoie de liniște.

Am simțit cum totul se destramă în jurul meu. Copiii erau la bunica lor, iar casa era prea tăcută pentru o asemenea veste. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng fără rușine. Gabi s-a uitat la mine o clipă, apoi a ieșit pe balcon să fumeze. L-am auzit cum trântește ușa de la balcon și cum oftează adânc.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele noastre bune: la excursia din Maramureș, la serile când dansam în bucătărie, la felul în care mă ținea de mână când mergeam la piață. Dar m-am gândit și la certurile noastre: despre bani, despre timpul petrecut cu copiii, despre oboseala care ne făcea să fim reci unul cu altul.

Dimineața am sunat-o pe bunica mea, Maria. Avea 82 de ani și locuia într-un sat din Prahova. De fiecare dată când aveam o problemă, ea era stânca mea.

— Bunico, Gabi vrea să divorțeze… Nu știu ce să fac…

A tăcut o clipă, apoi mi-a spus cu vocea ei blândă:

— Ilinca, dragă, când un om vrea să plece, nu-l ține cu forța. Dar nici nu-l lăsa să plece fără să știe cine ești cu adevărat. Adu-ți aminte cine ești tu și ce iubești la el. Și vorbește-i din inimă, nu din frică.

Am plâns iar, dar vorbele ei mi-au rămas în minte ca o lumină slabă într-o cameră întunecată.

În zilele următoare, Gabi a dormit pe canapea. Vorbeam doar despre copii sau facturi. Era ca și cum am fi fost doi străini sub același acoperiș. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am prins curaj și i-am spus:

— Gabi, știu că nu mai suntem fericiți. Știu că te-am rănit și tu m-ai rănit pe mine. Dar nu vreau să ne despărțim fără să încercăm măcar să ne ascultăm unul pe altul.

A oftat și s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp.

— Ilinca, nu știu dacă mai are rost…

— Poate că nu are. Dar hai să încercăm o ultimă dată. Pentru noi. Pentru copii.

Am început să vorbim în fiecare seară câte puțin. Despre ce ne doare, despre ce ne lipsește. Am aflat că Gabi se simțea sufocat de griji și presiuni la serviciu și că eu eram mereu nemulțumită și critică fără să-mi dau seama. I-am spus cât de singură mă simțeam uneori și cât de mult îmi lipsea apropierea lui.

Într-o duminică am mers împreună la bunica mea. Ne-a întâmpinat cu plăcinte calde și ceai de tei.

— Dragii mei, viața nu-i ușoară cu nimeni. Eu cu bunicul vostru ne-am certat de o mie de ori. Dar niciodată n-am uitat să ne spunem ce avem pe suflet. Și niciodată n-am uitat să râdem împreună.

Gabi a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Am stat toți trei la masă ore întregi, povestind despre copilărie, despre visele noastre uitate.

Încet-încet, ceva s-a schimbat între noi. Am început să gătim împreună, să ieșim cu copiii în parc, să ne privim din nou în ochi fără teamă sau reproșuri. Nu a fost ușor — au fost zile când voiam să renunțăm amândoi. Dar vorbele bunicii mele ne-au ținut împreună: „Nu lăsați frica să vă despartă inimile.”

Au trecut luni până când am simțit că suntem din nou o familie adevărată. Gabi mi-a spus într-o seară:

— Îți mulțumesc că nu ai renunțat la noi când eu eram gata s-o fac.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi — de data asta de ușurare și recunoștință.

Acum știu că dragostea nu e doar despre momentele frumoase, ci mai ales despre curajul de a rămâne atunci când totul pare pierdut.

Mă întreb adesea: câți dintre noi renunță prea devreme? Câți uităm să ascultăm înainte să plecăm? Poate că uneori răspunsul e chiar lângă noi — dacă avem curajul să-l căutăm.