Când Ignorarea Devine Eliberare: Povestea Mea cu Rareș

— Nu te mai obosi, Ilinca. Nu are rost să-l saluți, nici măcar nu se uită la tine, mi-a șoptit Ana, prietena mea cea mai bună, în timp ce ne adăposteam sub streașina cafenelei din centru. Ploua cu găleata, iar Rareș, fostul meu iubit, tocmai trecuse pe lângă noi ținându-și soția de mână. O femeie frumoasă, elegantă, cu un zâmbet larg și ochi calzi. El nici măcar nu s-a uitat la mine.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește în piept, dar nu de durere. Ci de o ciudată ușurare. M-am trezit zâmbind fără să vreau. Ana s-a uitat la mine mirată: — Ce-i cu tine? Nu te deranjează că te-a ignorat așa?

Mi-am dat seama că nu. Ba chiar mă simțeam… fericită? Era ca și cum cineva ar fi tras brusc cortina peste o piesă de teatru pe care nu voiam să o mai joc. M-am gândit la toate serile în care plângeam după el, la certurile interminabile, la promisiunile lui Rareș că se va schimba, la minciunile pe care le-am înghițit doar ca să nu rămân singură.

— Ilinca, hai să mergem acasă, mi-a spus Ana, trăgându-mă ușor de braț. Dar eu am rămas pe loc, privind în gol. În mintea mea se derulau scenele vechii noastre relații: Rareș ridicând tonul pentru că nu i-am răspuns la telefon destul de repede; Rareș făcându-mă să mă simt vinovată pentru orice ieșire cu prietenele; Rareș promițând că va renunța la gelozie, dar devenind tot mai posesiv.

— Nu pot să cred că am stat atâția ani cu el, i-am spus Anei în șoaptă. — Și acum… uite-mă aici, fericită că nu mă mai vede.

Ana a zâmbit amar: — Poate că ai scăpat la timp.

Acasă, mama m-a întâmpinat cu aceeași întrebare pe care mi-o pune mereu: — Ai mai vorbit cu Rareș? Știi că părinții lui încă mă întreabă de tine…

— Mamă, te rog! Nu mai vreau să aud de el! am izbucnit. — Nu înțelegi că m-a făcut să mă simt mică și neimportantă?

Mama a oftat și a dat din cap: — Toți bărbații sunt la fel, Ilinca. Trebuie doar să știi cum să-i iei.

Am simțit cum mă sufoc. Mereu aceleași sfaturi vechi, aceleași prejudecăți. În familia noastră, femeile au fost mereu învățate să rabde, să ierte, să nu facă valuri. Bunica a stat lângă bunicul chiar dacă el o înșela; mama a rămas cu tata deși el bea și ridica vocea. Eu am vrut altceva.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am întrebat dacă Rareș chiar fusese dragostea vieții mele sau doar o lecție dureroasă. M-am gândit la cât de mult m-am schimbat de când nu mai suntem împreună: am început să ies cu prietenele fără frică, am mers singură la mare pentru prima dată, am început un curs de fotografie pe care mi-l doream de ani de zile.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la sora mea mai mică: „L-ai văzut pe Rareș? Ce frumoasă e soția lui! Nu-ți pare rău?”

Am zâmbit trist și i-am răspuns: „Nu. Chiar deloc.”

La serviciu, colega mea, Mirela, a venit la mine cu ultimele bârfe: — Am auzit că Rareș s-a însurat cu fata aia bogată din Floreasca. Ce noroc pe el!

— Poate norocul e al ei… sau poate nu știe încă ce urmează, am murmurat eu.

Mirela s-a uitat ciudat la mine: — Ești bine?

— Da. Pentru prima dată după mult timp.

Seara, când am ajuns acasă, tata citea ziarul în bucătărie. — L-ai văzut pe Rareș? Era cu nevasta prin oraș. Frumoasă fată! Păcat că n-ai știut să-l ții lângă tine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Tata, nu tot ce strălucește e aur. Poate că nu era pentru mine.

El a ridicat din umeri: — Fiecare cu norocul lui.

Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat sub ploaia măruntă. Am realizat că nu Rareș era problema mea cea mare, ci felul în care am fost crescută să cred că valoarea mea depinde de un bărbat. Că trebuie să rabd orice ca să nu fiu singură. Că trebuie să mă compar mereu cu alte femei și să mă simt mai puțin valoroasă dacă nu sunt aleasă.

În acea seară am decis că vreau altceva pentru mine. Vreau să fiu fericită singură înainte de a fi fericită cu altcineva. Vreau să-mi construiesc viața după regulile mele, nu după așteptările familiei sau ale societății.

Poate că Rareș m-a ignorat pentru că nu mai are nevoie de mine ca trofeu sau ca umbră a propriei sale nesiguranțe. Poate că și el caută fericirea în felul lui. Dar eu știu acum că ignorarea lui a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla.

Mă întreb: câte dintre noi au nevoie de validarea unui fost ca să se simtă valoroase? Și câte dintre noi ar putea fi libere dacă ar învăța să se bucure atunci când trecutul le lasă în pace?