Când Irina Mi-a Spus Să Dorm pe Canapea – Dar E Casa Mea!
— Nu pot să cred că iar ai lăsat vasele nespălate! a izbucnit Irina, trântind ușa bucătăriei. M-am ridicat încet din fotoliu, cu telecomanda în mână, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea din cauza unor lucruri mărunte. Dar de data asta, tonul ei era diferit, mai rece, mai tăios.
— Irina, am avut o zi grea la muncă. Promit că le spăl mâine dimineață, am spus încercând să-mi păstrez calmul.
— Nu mă interesează! Dacă nu poți respecta niște reguli simple, atunci dormi pe canapea! a răspuns ea, fără să clipească.
Am rămas împietrit. Era apartamentul meu, cel pentru care plăteam ratele lună de lună, cel în care am crescut și am visat la o viață liniștită. Și totuși, în acel moment, m-am simțit ca un chiriaș în propria casă.
Nu știu când s-a schimbat totul între noi. La început, Irina era caldă, atentă, râdea la glumele mele proaste și mă încuraja să visez mai mult. Ne mutasem împreună după un an de relație, convinși că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni. Dar realitatea ne-a lovit mai tare decât ne așteptam.
Primele luni au fost frumoase. Sâmbetele le petreceam împreună la piață, cumpărând legume proaspete de la tanti Maria, vecina de la parter. Seara găteam împreună, dansam prin bucătărie și ne făceam planuri pentru viitor. Dar apoi au început să apară micile reproșuri: „De ce nu pui hainele la loc?”, „Iar ai uitat să scoți gunoiul?”, „Nu vezi că nu mă ajuți cu nimic?”
La început am crezut că e doar stresul de la muncă. Irina lucra la o firmă de contabilitate și deseori venea acasă epuizată, cu ochii roșii de oboseală. Încercam să o înțeleg, să fiu răbdător. Dar cu fiecare reproș, simțeam cum zidurile casei mele se strâng tot mai mult în jurul meu.
Într-o seară, după ce am dormit pe canapea pentru prima dată, am auzit-o plângând în dormitor. Am vrut să intru, să o iau în brațe, dar ceva m-a oprit. Poate orgoliul, poate frica de a nu fi respins din nou. Am rămas întins pe canapeaua veche, privind tavanul și întrebându-mă unde am greșit.
A doua zi dimineață, Irina s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a făcut cafea și mi-a zâmbit forțat.
— Ai dormit bine? m-a întrebat fără să mă privească în ochi.
— Da… am mințit eu, simțind un nod în gât.
Zilele au trecut la fel: certuri mărunte, tăceri apăsătoare și o distanță tot mai mare între noi. Prietenii mei mă întrebau dacă sunt bine, iar mama mă suna tot mai des, simțind că ceva nu e în regulă.
— Vlad, tu chiar ești fericit? m-a întrebat ea într-o seară, cu vocea blândă care mă făcea mereu să mă deschid.
— Nu știu, mamă… Nu mai știu ce simt. Parcă nu mai sunt acasă la mine.
— O relație nu trebuie să te facă să te simți străin în propria casă. Gândește-te bine ce vrei cu adevărat.
Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să observ cât de mult mă schimbasem: evitam să vin acasă devreme, găseam scuze să ies cu colegii după muncă sau să stau peste program. Nu mai eram eu însumi.
Într-o duminică ploioasă, Irina a venit acasă supărată. Se certase cu sora ei din cauza unei moșteniri și era nervoasă pe toată lumea. Fără să-mi dau seama, am devenit sacul ei de box emoțional.
— Tu niciodată nu mă susții! Nici măcar nu mă asculți! a țipat ea printre lacrimi.
— Irina, te rog… Hai să vorbim calm. Nu vreau să ne certăm iar.
— Nu vreau să vorbesc! Vreau doar să pleci! Să dispari!
Am ieșit pe balcon sub ploaia rece și am stat acolo minute bune, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă dragostea noastră mai are vreo șansă sau dacă doar ne agățăm de amintiri frumoase care nu mai există.
Seara aceea a fost punctul de cotitură. Am decis că trebuie să vorbim sincer, fără reproșuri sau acuzații.
— Irina, nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai am loc în propria mea casă. Avem nevoie de limite clare și de respect reciproc. Altfel ne vom distruge pe amândoi.
A tăcut mult timp înainte să răspundă.
— Știu că am exagerat… Dar și tu te-ai schimbat. Nu mai ești prezent, nu mai ești atent la mine.
Am stat până târziu discutând despre tot ce ne doare: fricile noastre, frustrările adunate, visurile neîmplinite. Pentru prima dată după mult timp am simțit că ne ascultăm cu adevărat.
Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Poate că uneori dragostea nu e suficientă dacă uităm să ne respectăm unul pe celălalt și să ne păstrăm spațiul personal.
Acum stau pe aceeași canapea pe care am dormit atâtea nopți și mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem identitatea din dorința de a păstra o relație? Merită oare să renunțăm la noi pentru liniștea aparentă a unei iubiri care doare?