Când mama lui mă trezește în zori – Povestea unei căsnicii sufocate de controlul soacrei

— Ioana, trezește-te! E deja șase fără un sfert, nu vrei să-l lași pe Radu să plece la muncă fără cafea, nu-i așa?

Vocea stridentă a soacrei mele, doamna Maria, răsună din holul apartamentului nostru de două camere din Drumul Taberei. Mă ridic buimacă din pat, cu ochii încă lipiți de somn, și mă întreb pentru a mia oară cum am ajuns aici: o femeie de 32 de ani, cu studii, cu vise, care se simte ca o adolescentă supravegheată la fiecare pas.

Radu încă doarme. Îl privesc și simt un amestec de dragoste și frustrare. Îl iubesc, dar nu pot să nu mă întreb dacă el vede ce mi se întâmplă. Dacă îi pasă cu adevărat sau doar îi convine liniștea asta falsă, în care mama lui conduce totul.

Cobor în bucătărie. Maria deja a pus ibricul pe foc și mă privește cu acea privire evaluativă care m-a urmărit încă din ziua nunții. — Nu te supăra, Ioana, dar dacă nu te miști mai repede, iar întârzie băiatul meu. Știi cât ține la punctualitate.

Înghit în sec. — Da, doamnă Maria, mă ocup eu.

Îmi amintesc prima zi după nuntă. Cum a venit cu valiza și a spus că „stă doar câteva zile să ne ajute cu organizarea”. Au trecut doi ani de atunci. Între timp, s-a mutat definitiv la noi „ca să nu fie singură”, iar eu am devenit o umbră în propria casă.

La început am încercat să mă adaptez. Să fiu „noră bună”, să nu-i supăr pe Radu sau pe mama lui. Dar fiecare gest al meu era analizat: cum gătesc, cum spăl rufele, cum vorbesc la telefon cu mama mea. — La noi în familie nu se face așa! — repeta Maria de fiecare dată când încercam să aduc ceva din obiceiurile mele.

Într-o seară, după ce Radu a venit obosit de la muncă, am încercat să-i spun ce simt.

— Radu, nu mai pot. Mă simt invadată. Mama ta e peste tot, nu mai avem intimitate.

El a oftat și a evitat privirea mea. — Ioana, e mama… Ce vrei să fac? S-o dau afară? Știi că nu are pe nimeni.

— Dar noi? Noi ce mai suntem?

— Ești nedreaptă… Nu vezi cât se sacrifică pentru noi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nedreaptă? Eu? Pentru că vreau să respir?

Zilele au început să semene între ele. Maria decidea ce mâncăm, când facem curățenie, chiar și când mergem la cumpărături. Dacă primeam un telefon de la prietenele mele, intra în cameră sub pretextul că „are nevoie de ceva”. Când venea mama mea în vizită, Maria stătea ca o santinelă și răspundea la orice întrebare cu răceală.

Într-o duminică, după ce am petrecut jumătate de zi gătind pentru „familie”, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o. Dacă e normal să mă simt străină în propria casă.

A doua zi, la serviciu, colega mea Roxana m-a întrebat:

— Ioana, ce-ai pățit? Pari tot mai tristă în ultima vreme.

Am ezitat. — Nimic… doar oboseală.

— Nu cred. Dacă ai nevoie să vorbești…

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată că cineva chiar ar vrea să mă asculte.

Seara aceea a fost decisivă. Maria a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă.

— Ioana, ai stat destul! Mai sunt vase de spălat!

Am ieșit udă pe păr și cu ochii roșii de nervi.

— Doamnă Maria, vă rog frumos! Am nevoie de puțin spațiu!

A rămas blocată o clipă, apoi a început să plângă teatral:

— Asta primesc eu după ce m-am sacrificat pentru voi? Să fiu dată afară din propria casă?

Radu a venit imediat și m-a privit acuzator.

— Ce-ai făcut? De ce ai supărat-o?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai eram eu. Eram doar „soția lui Radu” și „nora Mariei”.

În noaptea aceea am dormit pe canapea. Am visat că fug pe un câmp imens și nu mă poate ajunge nimeni. Când m-am trezit, am știut ce trebuie să fac.

Am început să caut chirii pe ascuns. Am vorbit cu Roxana și mi-a spus că pot sta la ea câteva zile dacă e nevoie. Mi-am făcut bagajele într-o dimineață când Maria era la piață și Radu încă dormea.

I-am lăsat o scrisoare:

„Radu,
Nu mai pot trăi așa. Te iubesc, dar nu pot trăi într-o casă unde nu sunt respectată ca om. Poate într-o zi vei înțelege.”

Când am ieșit pe ușă cu valiza în mână, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Au trecut trei luni de atunci. Radu m-a sunat de câteva ori, dar nu am răspuns încă. Mama lui i-a spus tuturor că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Dar eu știu că am ales pentru mine.

Merg pe stradă și privesc oamenii din jurul meu: câte femei or fi ca mine? Câte trăiesc vieți dictate de alții?

Oare cât curaj îți trebuie ca să spui „ajunge”? Și tu ai putea face asta?