Când mama soacră devine stăpâna casei: Povestea mea de după nuntă

— Nu pune farfuriile acolo, Irina! La noi în casă, totul are locul lui, spuse doamna Marta cu voce tăioasă, în timp ce eu încercam să-mi găsesc locul printre rafturile bucătăriei care nu-mi aparținea. Petru, soțul meu de doar două luni, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. M-am oprit din mișcare, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era a treia oară săptămâna asta când mă corecta pentru ceva banal.

Când am acceptat să ne mutăm la mama lui Petru, am făcut-o din dragoste și dintr-o naivitate pe care acum o regret. Aveam propriul meu apartament, mic dar cochet, dar Petru a insistat: „E mai bine la mama, e spațiu mai mare, nu trebuie să plătim chirie.” Am cedat, convinsă că e doar o etapă scurtă până ne vom pune pe picioare. Dar nu am știut că, odată intrată în casa Marthei, nu mai aveam să fiu stăpână nici măcar pe gândurile mele.

Primele zile au fost suportabile. Marta era amabilă, chiar dacă puțin distantă. Îmi arăta unde sunt lucrurile, îmi povestea despre obiceiurile casei. Dar curând am simțit privirea ei critică peste umărul meu la fiecare pas. „Nu așa se face ciorba”, „Nu lăsa hainele ude pe calorifer”, „Petru nu mănâncă niciodată seara după opt”. Totul era despre reguli și tradiții pe care eu nu le știam și nici nu le înțelegeam.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am încercat să mă retrag în camera noastră minusculă, l-am auzit pe Petru vorbind cu mama lui în bucătărie. „Nu știu ce să fac cu Irina… Nu se adaptează deloc”, spunea el cu voce joasă. Inima mi-a sărit din piept. M-am simțit trădată. În loc să fie de partea mea, soțul meu era aliatul mamei lui.

Am încercat să vorbesc cu el. „Petru, simt că nu mai am niciun cuvânt de spus aici. Parcă nu mai sunt eu”, i-am spus într-o noapte, cu lacrimi în ochi. El a oftat și a dat din umeri: „Mama are dreptate de multe ori. Știe cum merg lucrurile.”

Zilele au început să semene între ele: Marta decidea meniul, programul nostru de ieșit din casă, chiar și ce haine ar trebui să port la biserică duminica. Orice încercare de a-mi impune punctul de vedere era întâmpinată cu replici pasiv-agresive sau cu tăcere apăsătoare. Când am propus să gătim împreună ceva nou, mi-a spus sec: „La noi nu se fac experimente.”

Prietenii mei au început să mă întrebe de ce nu mai ies cu ei. Le spuneam că sunt ocupată sau obosită, dar adevărul era că mă simțeam tot mai mică și mai lipsită de energie. Mama mea mă suna des: „Irina, tu nu mai ești fata veselă pe care o știam. Ce se întâmplă?” Nu aveam curajul să-i spun adevărul.

Punctul culminant a venit într-o duminică dimineață. M-am trezit devreme și am vrut să fac cafeaua preferată a lui Petru — cafea la ibric, cu puțin zahăr și scorțișoară. Marta a intrat val-vârtej în bucătărie: „Ce faci acolo? Petru bea doar cafea la filtru! Nu-i schimba obiceiurile!” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Petru a venit somnoros și s-a uitat la mine: „Las-o pe mama să facă cafeaua.”

În acea zi am decis că trebuie să schimb ceva. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am dus la apartamentul meu vechi. Am stat acolo ore întregi, privind pereții goi și încercând să-mi adun gândurile. De ce am renunțat la mine pentru o familie care nu mă accepta decât dacă mă supuneam regulilor lor?

Când m-am întors seara acasă, Marta m-a întâmpinat cu o privire rece: „Sper că ai avut timp să te gândești la ce ai greșit.” Petru era în camera lui, evitând contactul vizual.

Am început să vorbesc tot mai deschis despre nevoile mele. Am propus să ne mutăm înapoi la mine. Petru a refuzat categoric: „Mama are nevoie de noi aici.” Atunci am realizat că nu eram parteneri egali; eram o piesă într-un joc pe care nu-l controlam.

După luni de încercări și discuții fără rezultat, am decis să plec. Am împachetat câteva haine și am plecat fără să privesc înapoi. Mama mea m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am reluat legătura cu prietenii mei, mi-am redecorat apartamentul și am început terapia ca să-mi regăsesc stima de sine.

Uneori mă întreb dacă Petru a realizat vreodată cât de mult rău ne-a făcut dependența lui de mama sa. Dar cel mai mult mă întreb: câte femei ca mine își pierd vocea într-o casă care nu le aparține cu adevărat?

Oare cât timp trebuie să treacă până când ne dăm seama că merităm mai mult decât să fim simple umbre în propria noastră viață?